Thursday, March 10, 2011

Sa arda Roma!

Azi sunt mai rea decat am fost ieri, azi nu e soare afara, azi e furtuna, furtuna e si-n mine!

Wednesday, March 02, 2011

M-am mutat

Ninge.

Am iesit afara sa fumez o tigara. Asa de frumos se vad fulgii contra luminii de la stalp! Sunt mari si desi si grabiti. Ce frumoasa e linistea ninsorii...

Stand acolo in noapte, afara, cu pufoaica pe mine, cu cainele meu langa, care se uita, in aceeasi liniste, contemplativ, spre gradina, asezat pe piciorul meu sa ma simta aproape, fumandu-mi tigara, m-am gandit in ce locuri frumoase traiesc uneori, in mine, cand apuc momente in care ma bucur de lucruri marunte si cand e liniste chiar si in mine. Si cand spun apuc nu ma refer doar la a avea timp sa ma bucur de ele, ci si la a avea dispozitia de a ma bucura de ele, la a avea deschisi ochii sufletului. Si-atunci momentele astea croseteaza locuri frumoase in mine si ma mut acolo... Si-acolo cern, acolo adun.

Drag, dor, recunostinta.

Tuesday, November 30, 2010

Wednesday, September 08, 2010

Un piaptan, va rog, sa-mi descalcesc creierii



Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus. Sau invers, depinde de situatie. Dar nu tot timpul. Pana la un punct, un moment dat, reusim cumva sa convietuim pe o planeta neutra, un spatiu si un timp in care rezonam la aceleasi lucruri si vibram la unison. Aproape chiar vorbim aceeasi limba... Pana la pahar. Da. Pahar. Nu vorbesc despre paharul care se umple, ci de cel care se sparge. Cred ca daca e cineva care citeste postul asta, nu a facut-o intamplator, drept urmare am incredere ca a vazut Alfie. Alfie e un film care trebuie vazut, spune multe. Dar revenind la pahar, din filmul asta eu am ramas cu revelatia momentului in care doi oameni, un barbat si o femeie, schimba codurile postale si se muta pe planete diferite. Se rupe vraja, se sparge paharul si nimic nu mai e la fel. El se muta pe Marte, fara sa-i spuna, ea inca ramane pe planeta neutra... Trist. Hmmm, scriind ultima fraza, m-am gandit... inseamna asta oare ca planeta neutra e Venus?

Daca e o vorba, o expresie care m-ar caracteriza, aceea ar fi “m-am gandit…” Asta nu e mare surpriza, sunt femeie si pana la urma ne e cunoscuta latura exagerat de analitica uneori, dar nu. Nu e vorba de asa ceva. Sa spui asta la finalul a cel putin doua ore de despicat firul in patru si de cel putin trei ori pe zi, e ceva. Sau cum ar spune un prieten de-al meu, ”e cevaaa…”, vorba lui. Da. Si de cele mai multe ori concluzia e ca firul suporta sa fie despicat si-n saispe... Acest “m-am gandit…” e salvarea sau sfarsitul meu.

Intotdeauna am avut o intuitie buna. Am simtit in atitudini si in reactii chiar si acele nuante atat de fine, incat poate ele inca nu s-au conturat nici in mintea celui care le-a creat. Dar eu le simt. Un cuvant nelalocul lui, o reactie ce se presupunea ca trebuia sa vina natural, in cadrul in care se manifesta, si care, surprinzator, n-a venit, o mila in plus, pragmatic presupus, nefacuta... ma pun intotdeauna pe ganduri. Timpul, de cele mai multe ori, mi-a confirmat ca intuiesc bine.
Si pentru ca simt lucrurile astea, ma bantuie si pe nesimtite alunec la a ma gandi la ele - ce inseamna ele, ce le-a putut provoaca, ce furtuna anunta ele, de fapt... Si ma gandesc. Iau in calcul toate variantele posibile. De cele mai multe ori incep cu cele usoare, care lasa loc circumtantelor atenuante. Si le acord... Ma linistesc partial. Ma gandesc ca sigur exagerez. Dar apoi, apoi reiau ideea, pentru ca nu-mi da pace, si ma mai gandesc. Sunt naiva oare? Pana la urma nimic nu se intampla nejustificat, totul are un substrat subliminal. Pun la indoiala decizia anterioara si caut mai adanc. Si mai adanc ajung direct in itele celor mai sumbre scenarii. Le prevad, le crosetez, le traiesc... Imi aduc argumente, ma conving. Am o satisfactie amara ca am vazut furtuna apropiindu-se din departare si incep sa fug de ea, sa caut adapost. Un zid. Da, un zid e bun. Il ridic in mintea mea si ii aduc ca ofranda o atitudine pe masura, atitudine care s-ar vrea subtila, dar transpira prin ea furia ca subtil, miseleste, ar vrea sa se mute de pe planeta noastra... Pentru ca nu e subtila, atitudinea e perceputa usor si aduce dupa ea o atitudine in oglinda, o nuanta nu atat de fina, ci pe masura... Si incet, planetele se distanteaza.
Dupa care, nu-mi ramane de facut decat sa ma gandesc daca paharul era pe punctul de a se sparge sau daca l-am spart eu, din senin...

Daca as sta intinsa pe o canapea, uitandu-ma la tavan si discutand toate astea cu Freud, ar zice clar: probleme de incredere. Poate l-ar aduce si pe tata in discutie... Dar Freud pana la urma a zis ca uneori, un trabuc e doar un trabuc si cu totii stim ca un trabuc nu e niciodata doar un trabuc... Asa ca ma intreb retoric, eu pe mine... Pana la urma ce fac? Anticipez sau provoc?! Cred ca va trebui sa ma mai gandesc la asta...

Wednesday, July 07, 2010

Dance me to the end of love

La fiecare pas ma lovesc de cineva care ba nu stie ce sa poarte la nunta, ba nu stie ce melodie sa aleaga pentru primul dans, ba cine sa-i fie nas si maruntisuri din astea si m-am trezit gandindu-ma la un lucru ciudat, venit de nicaieri. E sezonul nuntilor. Multe nunti. Cate casnicii, ramane de vazut... Nu prea cred in happy endinguri. Sunt foarte rare si nu mai am 10 ani sa cred ca ele nu se obtin prin compromisuri. Dar, daca as ajunge cumva la un ever after si m-ar intreba fetita mea cum am stiut eu ca tata e the one, mi-ar placea sa-i spun ca el m-a facut iubirea vietii lui si asa am ajuns sa-l fac si eu iubirea vietii mele...

Thursday, March 25, 2010

Doua puncte, paranteza inchisa

Totul trece prin inima mea... da, sunt dependenta de emotii, am sa mor de supradoza lor. Asta e sfarsitul meu. Tipar clar de maniaco-depresiva, fie am sa mor de prea bine, fie am sa mor de prea rau. Pana la proba contrara, am sa mor pentru ca simt, asta e clar. Am zis...
Urasc mediocritatea, cu toate ca ea, de cele mai mule ori, prevaleaza realitatii. Nu ma misca asta in nici un caz, dar atunci cand se intampla ca viata, in raport cu mine, sa reuseasca sa se ridice deasupra ei, ma misca si scriu aici, pe blogul meu pe care ma aberez... Scriu pentru ca mi-e bine, scriu pentru ca mi-e rau, scriu.
Acum scriu dupa trei pahare de vin alb si o intalnire pe cord deschis cu cele doua personaje feminine care vad prin mine, chiar si atunci cand incerc sa ma ascund de ele sau cred ca ma stradui sa ma ascund de ele. Ele ma vad. Cred ca, pana la urma, inima unei femei este si va ramane inteleasa doar de femei. Oricat de grozav e barbatul ce-ti tine inima in palme, el n-o va intelege intru totul niciodata. Pe langa asta, am dat play folderului cu muzica italiana pentru ca raman la ideea ca muzica italiana, cand vine vorba de inima, e cea mai in masura sa-i picteze vibratia si sa o puna pe versuri si pe muzica. Ramane slabiciunea mea.
Ce simt in seara asta e un ocean. In seara asta sunt Iulia, o oarecare, o femeie cu un laptop mov in brate, intr-un oras provincial pana la urma, dar cu o inima plina. Vin acum sa sarbatoresc viata cu bune, cu rele, cu urcusuri si coborasuri. Iubesc, urasc, mi-e ciuda, musc din perna, disec, beau, toc tigari...
Playlist:
Eros Ramazzotti - Non ti prometo niente
Eros Ramazzotii - Un altra te
Fiorella Mannoia - Quello che le donne non dicono
Gianna Nanini - Bello e impossibile
Gianna Nanini - I maschi
Lorenzo Jovanotti - A te
Ligabue - Il giorno dei giorni
Marco Masini - T'innamorerai
Mimmo Cavallio - Voglio un amore grande
Ornella Vanoni - L'appuntamento
Richi e poveri - Cosa sei
Amadeo Minghi - La vita mia
Michele Zarillo - Una rosa blu
Defecta sau nu, nu simt ca traiesc decat atunci cand traiesc la maxim. Da, maxim am zis... Cand imi sunt rascolite cele mai ascunse colturi ale inimii, cand simt ca tot ceea ce-nseamna limite autoimpuse dispar. Sentimente? Vin? Operatie pe cord deschis? Raspunsul e Viata... Cel mai sigur lucru ce-l avem. Ce avem acum, ce traim acum, ce simtim acum. E singurul lucru real. ACUM.

Friday, November 20, 2009

Am i human or am i dreamer?

Dupa o zi ca oricare alta, ajung si la capatul ei si pun capul pe perna. Cel mai grozav sentiment, la sfarsitul unei zile grele, e impresia de imponderabilitate ce-o simt in primele cateva minute dupa ce ma asez in pat. Imi las greutatea corpului pe salteaua moale si se relaxeaza totul. Simt parca cum mi se descatuseaza de pe incheieturi catuse invizibile, cum las in urma bilele metalice ce le-am tarat in lanturi de picioare, stanca lui Sisif din spate si cerul lui Atlas de pe umeri. Si sunt usora, nu mai am greutate. Minunat sentiment. Nu dureaza mult, doar cateva minute, in functie de cat sunt de franta, pana cand incep sa simt corpul din nou, cum devine incomoda chiar si salteaua moale. Dar e minunata starea asta de imponderabilitate. Iar dupa ce imi simt din nou corpul, ma invart cateva minute, zeci de minute, ore uneori, si adorm. Iar daca sunt norocoasa, adorm si visez. Ador sa visez...

Activitatea mea onirica bate si viata, bate si filmul. Dintotdeauna a facut asta. Visez intens, visez ciudat - un fel de Stephen King meets Isabel Allende - visez ani si visez vieti... E ca si cum as avea doua existente - una ziua, alta noaptea.

Visez trairi dintr-o viata care nu e a mea, dar pe perioada visului devine a mea, trairi care uneori se intind pe perioade atat de lungi, incat ma pierd in ele, atat de lungi incat ma nasc, traiesc si mor in acelasi vis.

Ador sa visez pentru ca pot face orice in vis. Absolut orice. Pot, la un moment dat, sa preiau controlul sirului succesiv de evenimente incoerente, constientizand faptul ca nu sunt treaza si ca nu e real nimic iar atunci, pot face orice cu visul acela. De cele mai multe ori, optez pentru a impinge limitele, hotarul inadmisibil de trecut in realitate. De exemplu, daca visez ca sunt pe marginea unei prapastii, pe punctul de a cadea, ma simt schingiuita de panica si inghetata de posibilitatea de a muri. Sufar, ma zbat, caut solutii, pun in balanta bune cu rele, ce regret, ce n-am facut, ce n-am spus. Sufar. Dar cand realizez ca visez, ma eliberez si atunci ma arunc. Sa vad cum e, sa vad ce as simti. Pentru ca pot sa o fac. Pentru ca stiu ca e posibil si totusi nu are consecinte in viata reala. Si mai mult de atat, ma arunc ca sa ma las dusa de vis mai departe, sa vad ce s-ar mai putea intampla in visul meu dupa... E ca intr-un film cu un actor principal important. Daca in primele cinci minute viata personajului sau e pusa in pericol, stai linistit, pentru ca stii ca nu are cum sa moara. Ce-ar mai fi filmul fara el? Asa si eu... ma arunc pentru ca, sigur, nu se termina aici iar tentatia de a face ceva de neconceput in viata reala e maxima. Lucrurile, in vis, se regrupeaza in cel mai ilogic mod posibil iar visul continua.

Alteori, visez lucruri atat de ciudate incat, dupa ce ma trezesc, e fascinant sa incerc sa descos cararile alambicate pe care a luat-o subconstientul meu - modul absolut fantastic in care mintea mea a rearanjat realitatea. Pentru ca asta e visul, subconstientul la munca. Tot ce absoarbe, rearanjeaza in vise. De exemplu visul meu de azi noapte...
Am visat ca eram in fata casei, cu doi prieteni dragi, iar la un moment dat s-au apropiat de noi niste femei. Stiam ca ele nu pot fi acolo pentru ca poarta era inchisa, eram constienta de lucrul acesta. Cand au ajuns langa noi, le-am intrebat: "Cum ati intrat? Nu puteati intra." Primesc raspuns: "Da, nu puteam intra, asa e. Gandeste-te. Cum am intrat?" Dupa care, cea cu care am vorbit, m-a luat de mana si mi-a spus urmatorul lucru: "Toti cei din jur se vor aseza intr-un cerc. Cercul va fi incomplet fara tine. Cand ai sa te asezi si tu langa ei si ai sa inchizi cercul, va veni sfarsitul lumii." Mi-am ridicat ochii si intr-adevar, toti erau asezati in cerc. Am inceput sa alerg frenetic, sa nu stau intr-un loc, disperata ca voi inchide cercul. Ma macina gandul ca voi aduce sfarsitul lumii. In fuga mea, gandesc o secunda "oricum, daca e sa fie, va fi", m-am oprit si cercul s-a inchis. Mi-am ridicat ochii spre cer, am vazut foc venind ca nori grei de furtuna si mi-am dat seama ca se sfarseste totul. In dreapta, mi-am vazut cei doi prieteni dragi indepartandu-se de mine si m-am gandit "n-am sa-i mai vad niciodata, nu va mai fi suficient timp sa ne spunem ceva"...
M-am trezit speriata, singura si trista. Visul a fost doar un vis, dar senzatia de nod in gat, ce-am simtit-o dupa, a fost cat se poate de reala. Am simtit ca pe doi prieteni dragi n-am sa-i mai vad niciodata si ca i-am pierdut... A fost cel mai intens sentiment pe care l-am trait in ziua aceea.
Analizand cognitiv as putea sa leg de fiecare detaliu din vis ceva ce in realitate mi-a trecut prin minte in ziua respectiva. Prietenii care imi sunt chiar dragi si parte din mine, poarta ce nu s-a inchis dimineata cand am plecat la munca... Mai putin cu sfarsitul lumii... poate doar ca, dorinta de a reusi si de a "cuceri" lumea, intalnind o zi grea, frustrant de neproductiva, la finalul ei, s-a transformat in alta: daca nu o pot cuceri, macar sa-i dau foc... lol.

Friday, October 02, 2009

Bis pentru o emotie

Una dintre cele mai nobile caracteristici ale oamenilor e faptul ca plangem. Nobila pentru ca ne deosebeste de toate celelalte creaturi de pe lumea asta si nobila pentru ca e o manifestare a emotiilor. Curg lacrimi din ochi, lacrimi care au scopul stiintific de a curata ochiul si totusi, ele sunt provocate de emotii, nu de un fir de nisip. Emotia umana e ceea ce produce lacrimile.
De cele mai multe ori lacrimile sunt de tristete, e adevarat, dar sunt in viata unui om si momente cand el plange de fericire. Se naste un copil, auzi un mult asteptat "te iubesc" ori pur si simplu "sunt aici pentru tine", se intampla minunea de a primi un diagnostic favorabil in ciuda tuturor sanselor de a fi unul negativ, revezi pe cineva drag pe care nu l-ai vazut de mult timp si alte motive pentru care se intampla sa ti se umple ochii de bucurie, imposibil de cuprins sau inteles uneori. Si sunt, deasemenea, lacrimi datorate unor emotii care depasesc orice alta manifestare exterioara si isi gasesc expresia doar in lacrimi. Nu le poti pune in cuvinte sau intr-un zambet si le traiesti in tine, doar lacrimile tradandu-le existenta, asa cum scoica, tacuta, face o minunata perla. Ele vin sa inrameze pe peretele insuficientei toate epitetele si toate superlativele cunoscute. Sunt, in cazul meu, lacrimi varsate in fata artei ce reuseste sa ma rascoleasca cum numai ea poate. Si aici e vorba de arta cinematografica sau teatru sau un concert de muzica, pentru ca adevarul este ca nu m-a impresionat niciodata un tablou sau o poza pana la lacrimi, dar, mereu, momente minunate insotite de muzica extraordinara, au reusit sa faca asta.
Acest post a inceput aici.
Am fost acolo atunci. Am ascultat doua ore, din care o ora intreaga a plouat necrutator cu galeata, un Depeche al carui fan inrait nu venisem, dar cu siguranta am plecat. Pot spune ca a fost una dintre cele mai extraordinare experiente pe care le-am trait, sa ascult muzica in ploaie cu alte mii de oameni, in aceeasi transa melomana, si sa nu-mi pese ca sunt uda pana la piele si ca tremur de frig, sa cant si sa simt fiecare acord si vers intr-atat incat la final, final incununat de acest moment, final in care stadionul a amutit si auzeam pe langa sentimentul halucinant auditiv pe care ti-l da melodia, stopii de ploaie ce se izbeau de pelerinele celor mult mai inspirati meteorologic decat mine, am plans. Am simtit nevoia de a da starii mele un calificativ expimat prin lacrimi.
Acest post se continua aici.
Un spectacol vizual impecabil, acompaniat de muzica ravasitoare. Artisti care au reusit, in momentul in care, la final, Icar se aseaza inert pe podea, prin muzica, dans, costume, coregrafie, in ciuda dialogului aproape inexistent, sa ma faca sa-i inteleg intreg zbuciumul, toata frustrarea si tristetea de a i se lau aripile... O poveste ciudat alambicata care are ca deznodamant iubirea: doar iubirea iti reda aripile. A cazut o pana de sus, am tesarit, iar la final, mi s-au umezit ochii de lacrimi. Coplesita. Minunat.
Acest post se incheie aici,
dar la fel de bine s-ar putea termina cu alte si alte momente. Acesta este finalul unui film absolut genial realizat, cu o poveste atat de ampla si cu un sfarsit sfasietor, pe o muzica care te bantuie pe tot parcursul filmului. Un film pe care l-am vazut de peste 10 ori si pe care l-as revedea oricand. Am plans la final de parca eu as fi avut sarcina grea de a alege intre o viata si nicio viata. Si plang de fiecare data cand il revad. Iar "it all came so close to never happening" a intrat de mult in patrimoniul meu personal...
Asta e arta pentru mine. Te face sa simti, chiar daca stii ca e totul o constructie, te ademeneste si stroarce din tine o emotie. Iar din talentul unora, se naste dorinta altora de a fi artist.

Friday, August 21, 2009

7

De mai bine de o saptamana, simt cum da toamna tarcoale. Chiar daca temperatura in timpul zilei ramane undeva aproape de treizeci de grade, ceva s-a schimbat. Lumina e alta, seara aduce cu ea alte miresme, dimineata e mai racoroasa... “Altfel” si “mai” decat...? Decat vara, normal, cel mai apropiat punct de referinta… Simt ca vine toamna.
Se spune ca intregul organism se regenereaza o data la sapte ani. E o teorie care, chiar daca, in fapt, se pare ca nu e chiar atat de bine documentata, imi place. Imi place sa cred ca o data la sapte ani sunt alta. Nici o celula din organismul meu nu mai e aceeasi. Nu ramane nimic din ce cumulez in sapte ani. Ma lepad de tot si mi se da ocazia sa fiu alta.
Dupa doi ani de ritm de munca si de viata nebunesc si dupa forjari nenumarate ale fiintei mele, dupa experimentari de rollercoastere, cocktailuri Molotov, revolutii, democratii, Hiroshime - fizice, sufletesti, spirituale, intelectuale, rationale - mi-am luat o vacanta. Sapte zile de relaxare, sapte zile de soare si mare si sapte zile de lecturat. Mi-am reluat placerea de a-mi face culcus moale intre doua coperti, intre pagini, intre povesti, sa ma asez langa personaje si sa le traiesc vietile, sa-mi pun intrebarile lor si sa le ascult raspunsurile. Dupa sapte zile de facut asta, m-am intors acasa, cu mintea si sufletul usoare si cu pielea arsa. Am lasat pe malul Mediteranei ultimele firmituri de amar, frustrare, oboseala, venin ce se mai gaseau in sufletul meu si tot ce era cu minus. Pielea mea a luat o nuanta ciocolatie care de fapt, indiferent cat de bine arata si cat de mult cautam noi sa avem un bronz frumos, uniform si cat mai intens, e piele arsa care, in curand, va cadea. Stratul de piele bronzata se va duce si va duce cu el invelisul meu din ultimul an, celulele epidermei se vor regenera si vor iesi la lumina altele. Invelis care, recitind unele din posturile de anul trecut, a adapostit mult zbucium... (am fost tentata sa continui cu „pentru nimic”, dar as fii facut o nedreptate... mi-au servit toate ce le-am trait - am aflat cine sunt: ce-mi place, ce nu-mi place, ce vreau, ce nu vreau, ce accept si ce nu, pe cine tin aproape, pe cine nu; pot parea multe revelatii pentru un singur an, dar asa simt). Comprim totul si decid ca, in ciuda faptului ca sunt acum rezultatul unui proces de igienizare interioara ce a inceput undeva pe la sfarsitul primaverii, cele sapte zile de vacanta sa fie cei sapte ani in care organismul se regenereaza, pentru ca ele au desavarsit procesul de a fi alta. „Alta” decat...? Decat cea din vara, din primavara, din iarna, din toamna trecuta... Fac sfarsitul acestei veri, a douazeci si cincea vara a vietii mele, revelionul meu. Inchei acum un an si sunt alta. Si iau cu mine doar cele bune.
Simt ca vine toamna si zambesc. O astept, e cel mai asezat anotimp. Asa cum spune Albert Camus “In the midst of winter, I finally learned that there was in me an invincible summer.”, asa simt eu ca, in mine, creste un anotimp invincibil... toamna, iarna, primavara, vara... nu conteaza. E anotimpul meu. Sper ca anul care incepe acum, sa nu-mi mai aduca in cale oameni care sa incerce sa ma convinga contrariul. Tuturor acelora le urez "Ramaneti cu bine". Cu un zambet pe buze, va spun farewell... LA MULTI ANI!!!

Friday, May 29, 2009

Friday mood

E vineri, e frig si asta e my mood... nostalie in forma pura:

Tuesday, May 26, 2009

Sa iasa fum alb, habemus numerus!!

Oh, da! Masina mea are identitate! Sa bem pentru asta... Dar, asa cum intotdeauna exista un "dar" (si nu vine cu funda, intr-o cutie mare)... a fost cu cantec, evident. Primele strofe vi le-am fredonat in postul "Pierduta in Romania, ma declar nula", acum revin cu ultima. Sa reluam, deci, firul epic de unde il lasasem...

... dupa ce am mai dat cateva ture pe str. Mihai Eminescu (care de la postul trecut si pana acum ma aflat ca se numeste str. Varful cu Dor, de fapt), doar ca sa mi se repete ca nu, nu au tabla, a venit si ziua cea mare cand am ajuns la Foto Studio, aveau deschis si!!!... aveau tabla!!! Nu mi-a venit sa cred, mi-a dat o lacrima, mi-am sters-o si am decis... daca tot am ajuns aici, daca tot am trecut prin tot stresul asta pentru o nenorocita de placuta de inmatriculare... faceti-mi DOUA placute! Just in case mai pierd una sau se duce vopseaua, faceti-mi doua! Adica, in traducere libera, nu vreau sa mai am de-a face vreodata cu voi! Platesc, ne intelegem ca le iau la ora trei. Perfect. Plec... ma gandesc o secunda: "Pentru ce Dumnezeu mi-am luat doua? Sunt exagerata uneori..." Fie, asta a fost my gut feeling, deci doua raman.
La ora trei, imi ridic placutele, frumoase si colorate si merg sa o montez pe cea din fata. Totul decurge conform planului, imi pune placuta pe fata, pe cealalta o pun pe scaunul din dreapta si pornesc spre birou, sa transform banii altora in banii mei, dupa cum spunea cineva din breasla. La primul semafor, imi atrage atentia placuta din dreapta... BH 8912 11/05...???!!!! 11/05??? NU!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! NU 11/05, ci 12/05!!!!!!!! Numarul meu de inmatriculare stiu ca e cu 12/05 in coada. Mi-au facut astia DOUA placute gresite... One thousand and one yellow daffodils, I will kill you until you die from it!! Pfffff. Prinsa in trafic, way pasted my boiling point, incerc sa aflu numarul de telefon a celor de la Foto Studio sa ii nenorocesc verbal in drum spre birou. In timp ce faceam asta, ajung la un alt semafor... ma intind dupa geanta de pe bancheta din spate, caut port document-ul, "unde Dumnezeu l-am pus...", il gasesc, scot talonul, se face verde, ma claxoneaza ala din spate, ma trimite in origini, ii spun si eu, nu ma repet un minut, pornesc... Pe bulevard, deschid talonul... BH 8912 11/05... 11/05??? 11/05?? Sunt bine placutele?........... Mi-au facut astia de la Foto Studio placutele bine si a gresit firma de leasing cand mi-a eliberat primele placute, acum TREI ani? De TREI ani umblu cu placute gresite?! NU CRED!!! NU CRED.... Scot telefonul, sun la firma de leasing... "E posibil sa-mi fi eliberat masina cu placute grestite?" ... Lenuta, prietena mea, spune: "Da..." I HATE YOU.
Asa ca, daca nu imi ascultam my gut feeling si daca nu eram the pompous little bitch i was cand am spun "faceti-mi DOUA placute", a doua zi as fi fost din nou la Foto Studio, sa cersesc tabla pentru inca o placuta de inmatriculare... si pun pariu ca o luam de la capat si la o saptamana dupa, ziarele ar fi urlat un headline absolut tragic...
Dar all's well that ends well... asa-i? Habemus numerus!!

Monday, May 25, 2009

Love is peace when peace is fragile

Fragile, melodia celor de la Poets of the Fall, e in ultimul timp, bijuteria mea muzicala... Pe langa faptul ca versurile te dezbraca si te lasa gol in mijlocul unei strazi aglomerate, imi trag sufletul pe linia melodica, iar vocea solistului mi se pare atat de calda si familiala incat sunt tentata sa adaug la postul Ameliei, Sleep Sweetie, ca Fragile ar putea, linistit, intra in cursa pentru titlul "The ultimate friendship song"... cu toate ca, la fel de bine, vocea aceasta calda si familiala ar putea fi a unui tata sau a unui frate, sau chiar a unui fost iubit, care poarta o discutie cu tine, incepand cu "...te cunosc, citesc prin tine, da jos masca, nu ma pacalesti..." Cum imi imaginez discutia asta? Pe o veranda la sfintit, o patura pe picioarele adunate sub mine si un pahar de vin in mana, rimel scurs pe obraji si o tigara in mana...

"You've been biting bullets all these years, i know. There beside yourself choking back tears
and you aced avoiding possibility when you made your bed upon the bittersweet.

Oh now don't you worry, there's no need to be sorry. There's still time to step lightly, cos the love you used to feel is still in there - it may be the faded photograph, but i know you care...
so don't hide. If you're scared i'm here to hold you, if you get lost i'm here to guide you. Love is peace when peace is fragile, love is all the good in you that still remains. Love is peace when peace is fragile.

You've been going out of way to agree, like you've been rubbing yourself all wrong just to be somebody elses genie, catering to your disasters every need, waiting to finally be set free. I said baby don't worry, life will carry, just take it slowly, cos the love you used to feel is still in there - it may be the faded photograph, but i know you care... so don't hide. If you're scared i'm here to hold you, if you get lost i'm here to guide you. Love is peace when peace is fragile, love is all the good in you that still remains, love is peace when peace is fragile..."

Friday, May 22, 2009

The importance of raising questions

Nimic surprinzator, eu si Amelia, fiindu-ne tragaci reciproc, am luat leapsa asezata de ea pe banca... Nu atat de mult pentru a da raspunsurile cat pentru a-mi pune intrebarile. So here it is:

Daca eram o luna… eram septembrie sau aprilie.
Daca eram o zi a saptamanii… as fi fost miercuri. Always meet you half way.
Daca eram o parte a zilei… as fi fost apusul.
Daca eram un animal marin… as fi fost Dorry, din Finding Nemo :)). Amnezica si artagoasa.
Daca eram o directie… as fi fost the road not taken.
Daca eram o virtute… as fi fost corectitudinea.
Daca eram o personalitate istorica… as fi fost Tito sau Mussolini. Regimurile absolutiste mi s-ar potrivi de minune.
Daca eram o planeta… sunt o planeta, in miniatura.
Daca eram un lichid… as fi fost sampanie rece.
Daca eram o piatra… as fi fost o piatra de rau. Daca tot e sa fiu condamnata la o existenta statica, macar sa fac tandem cu ceva esentialmente dinamic, apa.
Daca eram o pasare… as fi fost canar.
Daca eram o planta… as fi fost un arbore de sequoia.
Daca eram un tip de vreme… as fi fost o furioasa furtuna de vara, cu tunete asurzitoare si fulgere cataclismice ... sau o ninsoare linistita, cu fulgi care cad ca si cele mai fine pene.
Daca eram un instrument muzical… as fi fost pian. Cu siguranta as fii putut sa ma exprim minunat, cu bune si rele, fiind pian.
Daca eram o emotie… as fi fost nostalgia.
Daca eram un sunet… as face ca si chitara in mana lui Gary Moore, cantant
Parisienne Walkways.
Daca eram un element… as fi fost metal.
Daca eram un cantec… as fi fost Adagio for Strings, Samuel Barber.
Daca eram un film… n-ati intelege nimic din el. Si cu siguranta n-as fi un blockbuster, ci un indie.
Daca eram o carte… as fi vrut sa fiu scrisa de Marquez.
Daca eram un personaj de ficţiune… as fi barbat, cu siguranta.
Daca eram un fel de mancare… as contine oregano, rozmarin, cimbru si as fi servita pe un iaht pe Mediterana.
Daca eram un oras… as fi fost Roma, in perioada lui Iulius Cezar.
Daca eram un gust… as fi fost o combinatie de scortisoara si vanilie.
Daca eram o aroma… as fi fost trandafir de mai.
Daca eram o culoare… as fi fost albastru de Voronet.
Daca eram un material… cred ca as fi fost matase.
Daca eram un cuvant… as fi rostit in soapta, printre asternuturi.
Daca eram o parte a corpului… as fi fost inima.
Daca eram o expresie a fetei… as fi fost una amuzanta.
Daca eram o materie de scoala… as fi fost filosofia.
Daca eram un personaj de desene animate… as fi fost Jiminy Cricket.
Daca eram o forma… as fi fost regulata.
Daca eram un numar… as fi fost 8.
Daca eram o masina… as fi fost un Jaguar sau Porche 911.
Daca eram o haina… as fi fost de blana.
Daca...

Las si eu leapsa pe banca... Leeloo?

Thursday, May 21, 2009

Cel mai fericit suflet

"Ce-mi iei de ziua mea? :D"
"Sufletul... :)) Nu, serios acuma, ce vrei de ziua ta?"
"Sufletul :))."
"Meu? E gol."
"Il umplem."
"Cu ce?"
"Cu vin bun, muzica, din astea..."
"Carti, filme bune, parfum..."
"Morning coffee."
"Lalele. Si mirosul de dupa o ploaie de vara."
"Picioare goale, iarba uda."
"Simfonia a 9-a."
"Poets of the fall."
"Christmas morning, marea la apus si toate animalutele din videoclipul alora de la Outkast, Ms. Jackson."
"Christmasy winter snow."
"Mamarute pe fire de iarba cu roua, furnici cu firmituri in spinare."
"Afterglow."
... miros de prajitura cu mere si scortisoara, la cuptor. Bath bubbles. Tango. Culoarea copacilor in indian summer. The rush of driving a fast car. A good laugh. Torsul unei pisici langa foc. Un pullover alb de casmir purtat iarna. A childs bubbly face. An honest embrace. Cer de vara cu stele cazatoare. Flori de camp, fluturi. Mirosul mamei. Un concert de pian. Curcubeu. Sampanie rece si capsuni. Feeling butterflies in the stomach. Montaigne russe. Asternuturi albe, proaspat spalate. Sunetul vantului prin frunzele unui copac. Matase pe piele...
..............................

Thursday, April 30, 2009

One thousand and one yellow daffodils...

La majoritatea concursurilor de Miss, la proba "Personalitate", se pun candidatelor intrebari cum ar fii "cu ce cantaret/actor/scriitor/personalitate politica,in viata sau nu, real sau fictiv, ti-ar placea sa iei masa, sa porti o dicutie?"
Eu sunt sigura de un lucru. Mi-ar placea la nebunie un ceai dansant cu Freddy, miss Havisham si Captain Jack Sparrow. Nu m-as plictisi sub nici o forma. Dementia at it's finest!

Bijuteria mea muzicala de azi.





PS Nu, nu au tabla... but, my dear, how about you?

Wednesday, April 29, 2009

Pierduta in Romania. Ma declar nula.


De mai bine de doua saptamani, ma invart intr-un cerc al incompetentei si indolentei, tipic romanesti... Ma simt de parca as fii Luna, alerg dupa propria-mi coada. Pe langa faptul ca nu e rewarding deloc, it also looks stupid. Povestea e asa:

Am facut o tamponare. Nu e nimic neobisnuit in asta, mai ales pentru mine care, mereu la volan, pe langa condus, mai fac cel putin inca doua lucruri, de genul: vorbesc la telefon, trimit sms, dictez acte, corectez acte, caut telefonul din geanta de pe bancheta din spate, caut alt CD, mut postul radio de 10 ori pana-mi convine ce-mi gadila urechea, notez numere de telefon/nr de CF/nume/ore/adrese pe bucatele de hartie pe care le gasesc prin usi/torpedo dupa ce, evident, le caut cateva minute bune, toate astea in timp ce traversez intersectii aglomerate.... da, un procentaj destul de ridicat din timpul pe care-l petrec la volan, nu sunt atenta la condus. Din categoria "conduc foarte bine, dar numai si numai cand sunt atenta". Revenind, am facut tamponare, masina nu are nimic, atat doar ca suportul pe fata a numarului de inmatriculare s-a rupt si a doua zi, undeva-candva, am pierdut placuta... Cand mi-am dat seama, am facut ce face orice femeie – am sunat un barbat sa intreb ce-i de facut, foarte relaxata, fara nici un stres... Asta este, am pierdut numarul, fac demersurile necesare si primesc altul, nu? Reactia de cealalta parte a telefonului a fost: „Ai pierdut numarul??? Vai!! Du-te si cauta-l. Refa-ti drumul si cauta-ti numarul, pentru ca e problema, nu ai voie sa circuli fara. Si in plus, dureaza foarte mult pana sa obti altul. DU-TE CAUTA-L!” Raspunsul meu a fost: „HELL, NO!” Nu aveam de gand sa pierd cateva ore bune refacand alambicul drumurilor din ziua respectiva si oricum, vorba unui prieten, numarul meu, mai mult ca sigur, se afla deja pe spatele unei carute sau pe o masina furata, pentru ca, deh, placutele de inmatriculare pierdute pe marginea drumului nu ajung sa-si faca mult timp veacul pe acolo.

Buuuun. Nu ma duc sa o caut, decid sa rezolv problema my own way, adica dau telefoane pentru a ma interesa ce e de facut, unde trebuie mers, cu ce acte sa ma prezint, ca sa merg mai mult decat pregatita, in speranta ca as putea evita drumurile suplimentare. Nu o data mi s-a intamplat sa merg pe la cate o institutie, cu toate ce credeam ca e nevoie si sa repet drumul inca cel putin de trei ori, primind mereu si mereu completari ulterioare. Ca un fel de note de subsol... Si uite asa, dau de prima idioata... Nu am pornit cu prejudecati, nu am considerat-o din start o idioata incompetenta (aici cred ca am gresit), ci am aflat pe parcurs. Deci... sun la firma de leasing de unde am luat masina, stiind ca, pe talonul masinii, ei figureaza ca proprietari, eu fiind doar utilizatorul, in baza contractului. Idioata, sa-i spunem Lenuta, imi spune in felul urmator: completati un formular tipizat ce-l gasiti la un birou de copiat acte, de exemplu cel de pe str. Vicentiu Babes, cum ca ati pierdut placuta, duceti-l la Politia Rutiera, ei va elibereaza o dovada, veniti cu dovada la noi, completati o cerere de eliberare a unei noi placute de inmatriculare, noi o trimitem in judetul Bihor la politie impreuna cu solicitarea eliberarii unei noi placute si in doua saptamani o primiti. Am tras aer in piept, sa nu mi se faca rau. Boy, did i regret not going back in search for my plate!

Buuuun. Ma apuc de treaba. Merg pe str. Vicentiu Babes, la biroul de copiat acte si cer un formular tipizat pentru cei ce pierd placute de inmatriculare. Tanti de acolo, sa-i spunem idioata numarul doi, Florica, imi spune ca nu exista asa ceva, ci de fapt, este vorba de o declaratie notariala. Ca sa vezi chestie, futu-i! Mi-am pus increderea intr-o idioata pe nume Lenuta despre care credeam ca stie ce vorbeste si care mi-a zis ca trebuie completat un formular tipizat, cand mi-era mai mult decat la indemana sa fac o declaratie notariala. Banui ceva: poate ca Lenuta e o idioata nepregatita profesional. Plec de pe str. Vicentiu Babes.

A doua zi, imi fac declaratia si ma prezint cu ea la Politia Rutiera. Domnu’ politist, dupa ce-mi asculta povestea cum ca nu, nu in urma unei tamponari nedeclarate mi s-a rupt suportul placutei, ci asa, din senin, se uita la mine lung si ma intreaba: „Si de ce ati venit la noi? De la noi nu aveti nevoie de nici o dovada... Si declaratia ati facut-o degeaba. Mergeti vis-a-vis de politie pe str. Mihai Eminescu, in incinta Foto studio si contracost vi se face o alta placuta.” Nu-mi vine sa cred ce aud! Nu poate fii atat de simplu... Sceptica, de felul meu, cu privire la inteligenta si pregatirea organelor, nutresc in ascuns sentimentul ca organul nu ar stii despre ce vorbeste, drept pentru care cer o a doua opinie. Sun un amic de la firma de leasing, ii povestesc ce mi-a spus organul si rog sa vorbeasca din nou cu idioata Lenuta, sa ma lamureasca daca se poate asa, fara toate demersurile ce mi le-a indrugat ea. Ma resuna si-mi spune ca da, idioata Lenuta a zis ca se poate si asa. Pfff!!!!!!!! Concluzie: organul nu este un idiot, spre marea mea surprindere. Confirmare: da, Lenuta e o idioata nepregatita profesional, care vorbeste fara ea.

Buuuun. Merg vis-a-vis de politie, pe str. Mihai Eminescu, la Foto Studio.
- „Buna ziua. Mi-am pierdut o placuta de inmatriculare si am inteles ca dumneavoastra va ocupati cu asa ceva.”
- „Da, sigur. Dar, momentan, nu avem tabla...”
- „ Si... pe cand credeti ca primiti?”
- „N-as putea sa va spun.”
- „??? Pai, totusi, intr-o ora, o zi, o saptamana, o luna?”
- „Hmmm.... Azi e marti, incercati pe vineri.”
- „Ok, multumesc.”

De marti pana vineri, toate organele care m-au vazut in trafic, m-au intrebat unde-i placuta. Nu e, iar cei care se ocupa cu asa ceva, n-au tabla.

Vineri. Plec de la birou mai repede ca sa ajung vis-a-vis de politie, pe str. Mihai Eminescu, la Foto Studio. Parchez la doua stazi distanta, pentru ca nu am gasit loc de parcare mai aproape, ma dau jos, parcurg doua strazi pe tocuri de 10 cm, pe un trotuar spart ca deh, se schimba iar bordurile, ajung in fata usii. Inchis. Program de lucru? Zilnic, de la 9.00 la 16.00. Ma uit la ceas: 15.24. WTF??? Insane.

Luni. Ma trezesc mai devreme, iau secretara, gonesc prin oras ca sa ajung vis-a-vis de politie, pe str. Mihai Eminescu, la Foto Studio sa-mi fac placuta si sa ajung in timp util la birou. Ajung in fata usii. „Revin in 5 minute.” ...................................................................... Dupa 15 minute, fac o criza de nervi de care nu e absolut nimeni curios, ma iau si plec, frustrata. Ajung la birou, cu intarziere...

Marti. Plec de la birou mai devreme. Ajung vis-a-vis de politie, pe str. Mihai Eminescu, la Foto Studio, sa-mi fac placuta.
- „Buna ziua. Vreau sa-mi fac o placuta de inmatriculare.”
- „Nu avem tabla.”
- „?!?!?!?!? E marti. Colega dumneavoastra mi-a zis sa incerc vineri... e marti!!!”
- „Imi pare rau, asta este, nu avem tabla.”
- „Si pe cand credeti ca primiti?”
- „N-as putea sa va spun.”
- „???!!!!! Sa inteleg ca dumneavoastra, care va ocupati de placute de inmatriculare, pentru ca nu aveti tabla, de mai bine de o saptamana nu lucrati nimic??? Si nici nu va stresati sa faceti rost de tabla mai repede! Ok, i’ve had it with you people. Se mai ocupa si altcineva, in Arad, de placute de inmatriculare?”
- „Da, incercati pe str. Vicentiu Babes, unde e un birou de copiat acte. In incinta lui.”

Imi vine sa ma impusc. Ma gandesc la idioata Florica, cea la care am fost cu cateva zile inainte, sa-i cer formularul tip inexistent, tot cea care m-a indrumat spre un notar sa-mi fac o declaratie inutila si care nu a binevoit sa-mi spuna ca da, si acolo se pot face placute. Mi se pare ca filmul asta devine din prost, mai prost.

Buuuun. Plec de pe str. Mihai Eminescu spre str. Vicentiu Babes. Nu gasesc loc de parcare, mai dau o tura, ma enervez, renunt, plec.

Miercuri. Ma trezesc mai devreme, iau secretara, gonesc prin oras sa ajung pe str. Vicentiu Babes, la biroul de copiat acte, sa-mi fac o nenorocita de placuta de inmatriculare. Ajung, gasesc loc de parcare. E deschis. Dau de idioata Florica.
- „Buna ziua. Mi-am pierdut o placuta de inmatriculare. Am inteles ca se pot face SI la dumneavoastra.”
- „La noi? Nu, in nici un caz. Vis-a-vis de politie, pe str. Mihai Eminescu, la Foto Studio.”

Mai pot sa spun ceva???????????????????? Stie cineva ceva in tara asta? Are cineva habar de ceva? Imi vine sa-mi dau palme pentru ca, guess what? Cine merge maine, din nou, la Foto Studio vis-a-vis de politie, pe str. Mihai Eminescu si intreaba, „aveti tabla??????????????????????”
Asta e, clar, mai tare decat „ai luat meeereee?”
Vreau sa emigrez.

Wednesday, April 22, 2009

Ca sa vezi... te-ai fi gandit?

Azi dimineata, in drum spre work, am auzit la radio ca un grup de cercetatori au descoperit ce gust si ce miros are Calea Lactee si Universul, in general... gust de zmeura si miros de rom. Puteau fi si ei mai inspirati si sa spuna ca invers – gust de rom si miros de zmeura - ... eram mai castigati. Puteau sa spuna orice, ceea ce probabil au si facut. Cine-i poate contrazice? Oricum, nu inteleg cu ce ne-a facut mai bogati aceasta informatie. Nu m-am trezit niciodata intrebandu-ma lucrurile astea, nici o fantezie in care pluteam prin cosmos nu mi-a fost saracita de faptul ca n-as stii cu ce miros si cu ce gust sa asociez cosmosul, pe care nici nu l-as mirosi, nici nu l-as gusta. But, then again, i must not be smoking enough...

Thursday, April 16, 2009

Musica e...

Imi plac filmele bune si muzica buna. Filmele care ma impresioneaza si ma marcheaza, care reusesc sa-mi vanda povestea si ma tin cu sufletul la gura. Filmele despre care vorbesc si peste o saptamana, iar in cele mai bune cazuri si peste sase ani si cinsprezece vizionari (The 25th hour, The green mile, Crash, Dogville, Slumdog millionaire...). Muzica, de asemenea, trebuie sa-mi transmita stari, sa-mi gadile urechea si mintea. Nu conteaza ce fel de muzica, ideea e sa indeplineasca cele doua atribute de mai sus. Intotdeauna m-a blocat intrebarea: "ce gen de muzica iti place?". Nu stiu ce gen, dar stiu ca-mi place muzica buna, care sa mi se potriveasca atunci cand o ascult. Poate fi rock, soul, r&b, concert de pian, Bob Marley, Lenny Kravitz, The Cranberries, Queen, Katie Melua, U2, Depeche Mode, Pink, Joe Dassin, Norah Jones, Leonard Cohen, Madonna, Samuel Barber, Janet Jackson, Thunderstruch, Shine on you crazy diamond, I like to move it (move it), Un altra te, Valerie, Who cares, Sympathique, Run baby, run ... Cu muzica e ca si cu mancarea, spunea un prieten. Mananci ce ai pofta.
Zilele trecute am vazut un film nu din categoria celor mentionate, ci un film prost. Produziert im Deutschland (???). Prost in genul acelor filme in urma carora nu ramai cu nimic. Mi-as fi putut trai linistita viata mai departe si fara sa-l fi vazut. Dar, datorita soundtrack-ului, imi voi aminti forever de filmul Barfuss, respectiv Barefoot in dulcea limba, engleza, pentru ca a mai adaugat cateva melodii la soundtrack-ul vietii mele. Cele mai dragi melodii mie, le-am cules de prin filme...







Monday, March 30, 2009

Lay back, chill out, relax, breathe in, breathe out, gosfraba...


Din cand in cand, e nevoie sa faci un pas inapoi. Distanta obtinuta intre tine si punctul de concentrare iti ofera o detasare de care ai nevoie pentru a vedea lucrurile clar. Lipsa de perspectiva distorsioneaza.
Din cand in cand, e bine sa stai tu cu tine. Sa te auzi, sa te asculti. Zgomotul de fundal al vajaielii vietii, the white noise behind you, poate deveni asurzitor. Linistea e ceva ce pretuiesc, ma ajuta sa ma echilibrez, sa simt ca ma asez si-mi odihnesc gandurile si sufletul. Cand e liniste, imi aud pulsul vietii.
Din cand in cand, e bine sa te intalnesti cu cineva drag cu care nu te-ai vazut de mult. Sa stati si sa povestiti, sa-i asculti reusitele si esecurile. Povesti noi, oameni noi. Te scoate putin din panza de paianjen a reusitelor si esecurilor tale.
Din cand in cand, e bine sa faci pace cu cineva. E bine sa-i zambesti unuia care nu ti-a zambit de mult dar si mai bine, unuia caruia tu nu i-ai zambit de ceva vreme. Te-mpaci cu el, te-mpaci cu tine.
Din cand in cand e bine sa te rogi. Nu pentru ceva, ci doar sa te rogi.
... cam asta e rezumatul saptamanii ce a trecut.

Thursday, March 26, 2009

The prima balerina and the butterfly




Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez. Nu scriu despre mine, dar parca o fac... Ii ador.

Potpourri de Eliade.

„Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii. După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă - o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.
Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi definitiv pierduţi. Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens... Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Dar nimic nu durează în suflet. Până şi cea mai verificată încredere poate fi anulată de un sigur gest. Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroase, şi lăsat iar în suflet, şi iară înălţat. Şi nu ştiu nimic altceva, şi nimic nu înţeleg. Să fii femeie şi spirit în acelaşi timp, să-ţi păstrezi intacte toate izvoarele pasiunii şi ale senzualităţii, dar să le ghidezi prin inteligenţă, prin nuanţe, prin fantezie... Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?
Raman un singur suflet, rasfrant in mii de atitudini trecatoare, dar trăiesc pentru suflet.”

Tuesday, March 24, 2009

Martie, marti.


Ascult Pink Martini. No hay problema. Asa ma si simt, ca si melodia asta. Fara versuri, infatuata, aroganta, sneackish yet light, ca o joaca. Dar, totusi, cel mai de pret lucru la melodia asta ramane faptul ca e fara versuri. E o melodie pe care o simt cum trece prin mine, fara sa lase nimic in urma. E o cascada de sunete, atat. Am ascultat-o toata ziua. E refreshing.
Nu mai vreau melodii cu versuri cu talc, nu vreau sa imi spuna nimic, nu vreau sa-mi transmita stari, sa-mi induca nostalgii, melancolii sau alte ganduri profunde. Nu vreau sa ma regasesc in nici o melodie. Am obosit sa simt. Vreau sa fiu anesteziata o perioada. Incerc sa ma educ sa nu mai fiu atat de analitica sau profunda. Iar daca am sa reusesc asta, am sa incep in a ma educa sa nu ma mai stradui atat de mult sa fiu fair play sau politically corect. Sunt overrated lucrurile astea, nu-ti aduc nici o multumire iar de cele mai multe ori lumea din jurul tau nu-ti raspunde cu aceeasi moneda. Vreau sa fiu rea, egoista, ignoranta, insensibila, sa le dau ca nuca in perete. Vreau sa fac umbra pamantului si atat, sa cresc ca o buruiana, sa ragai la masa daca am chef, sa dorm in gara. Vreau chiar sa fiu blonda!
Hai sa ne jucam un joc. Hai sa ne prefacem ca sunt cea mai goala fiinta umana, needucata, cea mai superficiala ever si mai dumb decat the dumbest bimbo ever. Pornind de la ipoteza asta, va rog sa nu aveti nici un fel de pretentii de la mine, pentru ca nu, nu am chef sa le onorez. Va anunt eu cand se incheie jocul. Am invatat un lucru: cu cat ai mai multe calitati sau straturi de ceapa ce esti, cu atat nu e suficient, pretentiile cresc, stindardul se ridica si mai sus. Asa ca hai sa ne jucam jocul asta, pentru ca eu nu mai am chef de pretentii, de nimic complicat sau care sa ma consume intr-un fel sau altul si de judecati gratuite. Am obosit sa fiu eu, dar ma educ in liniste. No hay problema.

Wednesday, February 18, 2009

Be a sport, forward funny mails.

video

Daca tipul asta e atat de misto incat are capacitatea de a se autoironiza in halul asta si sa-i iasa (ceea ce sper ca face... ?!), atunci imi permit sa preiau mingea de la fileu si sa ma joc o varianta de "Your mamma's so fat...", pe marginea filmului. Mi-a facut ziua cand l-am primit, asa ca merita un post pentru ca e de-a dreptul demential. Asa ca:

1. Dupa cum spuneam, Beyonce who??

2. Motto-ul lui, rostit in fiecare seara, inainte de culcare, motivatia pentru a merge mai departe, pentru a invata inca o miscare si inca o miscare si inca o miscare: "i'm bringing sexy back."

3. Eu zic ca are sanse sa aiba odata si odata corpul lui Beyonce. Sanii ii are, mai cu burta sa faca ceva. Dar, vesti bune! Brad si Angelina au intrat deja in tratative cu el ca, imediat dupa nastere, sa intocmeasca actele in vederea adoptarii tripletilor ce-i poarta, ca el sa se poate dedica fara impedimente carierei de dansator. Oh, you Brad and Angelina, you...

4. Baietii de la YMCA sigur i-au dus dorul saptamanile cat a exersat coregrafia.

5. Nu cred ca Oprah n-ar avea ceva de zis cu privire la acest film. Ma gandesc ca a devenit atat de popular, incat va promova body-urile negre si le va pune pe lista "Oprah's favorites", oferindu-le cadou celor din public care vor tipa de extaz si vor varsa o lacrima, nevenindu-le sa creada.

6. Daca majoritatea homosexualilor se simt femei in corpuri de barbati, el are o problema mult mai grava. Dupa atitudine si talentul la dans (pe care nu-l putem nega), el e o negresa ofuscata, dracoasa rau, sexy de mama focului, toata fibra si muchiulet, prinsa intr-o tona de grasime... Tu cum te-ai simti??

7. Jay-Z, pazea!! Daca e asa de pasional vis-a-vis de Beyonce, fii sigur ca ravneste la barbatul ei.

8. Daca as avea un prieten gay, as vrea sa fie el si nu as accepta sa umble imbracat in altceva decat spandex, all spandex, all day long. Mi-ar ridica moralul din uber multe puncte de vedere.

9. Filmul l-a pus el pe net sau a ajuns printr-un concurs ciudat de circumstante? Sper ca el. Asta arata ca are cohones. Nu ca outfit-ul lui nu ne-ar arata ca are ...

10. Ma gandesc la mama lui... cred ca e mandra de fiul ei. Sigur tot cartierul stie de his little routine ;)), cum s-a ajuns el in viata, manaca-l-ar mama de baiat frumos!

11. Indiferent care ar fi numele lui, care banui a fi Jerry (nu stiu de ce, dar are fata de un Jerry) cred ca e mai mult decat obisnuit sa fie salutat pe strada cu "All the single ladies! All the single ladies!"

12. Mi-ar placea sa-i vad fata lui Simon Cowell de la American Idol daca s-ar prezenta la o preselectie... Si da, pun pariu ca e american.

13. Daca a facut-o sa-i faca in ciuda unui fost iubit care n-a vrut sa-l ia de sotie si care i-a spus ca nu e pe atat de sexy pe cat e Beyonce, ala isi roade unghiile de ciuda acum ... presimt ca a lovers quarrel a declansat asta.

14. Pun pariu ca a facut cura de slabire inainte sa fie multumit de modul in care arata si sa se decida ca e momentul sa faca filmul. You know how us girls are.

15. Daca adaugi un tutu alb body-ului, eu zic ca ar fi perfect ca prima balerina in Lacul lebedelor. Si da, as plati sa-l vad. Le-as lua tuturor prietenilor mei bilete in primul rand.

16. Asteptam cu sufletul la gura filmul cu coregrafiile urmatoarelor videoclipuri: Kelis-Milkshake, Christina Aguilera-Dirty, Ben Benassi-Satisfaction, Chris Isaak-Wicked game, Khia-My neck, my back... Ssssssexy!!

PS Multumesc Micky pentru forward.

Tuesday, January 20, 2009

To the world, i live my life quietly


Nu imi place ca lumea sa stie de mine, de ce simt, traiesc, de tumultumul vietii mele, nici chiar de bucuriile mele. Nu am in mine nici macar farama de sadism satisfacator de a jubila ca X sau Y ar stii ca sunt bine si fericita, in ciuda lor. Nu-mi taiesc viata prin prisma celorlalti si in nici un caz pentru ei. Ii refuz lumii orice recenzie vis-a-vis de viata mea. E a mea. Ba mai mult, ridic ziduri in jurul meu, sunt rece si nu socializez usor. Am invatat, totusi, sa socilaizez gratuit, asta e adevarat, dar niciodata nu mi-as deschide sufletul cuiva pe care l-am cunoscut azi, decat probabil daca as avea siguranta ca nu o sa ne mai vedem vreodata sau ca nu exista nici un fel de legatura intre noi care ar putea favoriza un ecou a ceea ce s-ar vedea in deschizatura sufletului. Prefer ca lumea sa nu stie de mine. Cand spun lumea, vorbesc de cei care graviteaza in jurul meu, dar nu imi sunt amici sau in nici un caz prieteni, clar.
Azi, m-a socat o intamplare. Mi se intampla, cu siguranta, cele mai ciudate lucruri posibile si interesant e ca nu mi se intampla uneori, ci constant. Trebuie ca sunt speciala.
A intrat, azi, in biroul meu un barbat pe care il stiu tangential. O cunostinta, nici macar amic, nici pomeneala prieten. Din categoria "lume". Un barbat pe care de cand il stiu, respectiv doua, trei luni de zile, m-a surpins mereu cat e de prietenos. Good friendly, funny friendly, genul de om care, atunci cand te intalneste, te prinde de umeri, te smuceste de doua ori si te intreaba cu un zambet Colgate: "Ce faaaaaaaaaaci?". Deci, a intrat acest barbat in biroul meu. Cand am ramas doar eu cu el, il intreb "De cati ani esti in Romania?", el avand cetatenie straina. Se uita la mine dupa care incepe sa curga urmatorul dialog halucinant:
- "De opt ani... Tu chiar nu iti amintesti de mine? Chiar imi doream ocazia sa te intreb asta."
- "...?!... ar trebui sa-mi amintesc de tine dintr-o alta circumstanta decat cea in care ne aflam acum? Scuza-ma, dar chiar nu imi amintesc sa ne mai fi intalnit."
- "Ar trebui, avand in vedere ca, de exemplu, te-am vazut de cel putin trei ori plangand... Nu iti amintesti?"
- "Plangand?! Esti sigur? Nu imi amintesc si nu-mi pot imagina cum ai fi putut fii martor la asa ceva, de trei ori chiar si eu sa nu-mi amintesc... Sunt socata... Esti sigur? Dupa ce plangeam? Plangeam dupa un barbat sau de ce plangeam?!"
- "Da, normal."
- "Cred ca ma confunzi. Despre cine crezi tu ca e vorba? Imi cer scuze din nou, stiu ca am o problema in a retine uneori numele oamenilor pe care ii cunosc, mai si uit ca mi-au fost prezentati candva, dar asa ceva sunt sigura ca mi-as aminti."
- "Da, ai dreptate. Ai probleme mari, ai avut si ai, dar discutam despre asta alta data, nu e nici o graba."
- "Nu fi copil, n-am sa pot dormi la noapte. Spune-mi."
- "Nu, alta data, nu e nici locul nici momentul."
- "Nu pot sa cred. Spune-mi."
Si pentru ca in birou a mai intrat o persoana, discutia s-a incheiat aici, cordial, cu un "Multumesc de ajutorul acordat. La revedere."
Am ramas perplexa. Nu am numarul lui de telefon, nu stiu unde sta, nu stiu cand si daca va mai pasi in biroul meu. Ma trezisem dimineata vesela, m-am uitat pe geam si am constatat ca e o zi atat de frumoasa si chiar mi-am zis: "Ce zi frumoasa si tu, Jules, chiar nu ai nici o grija pe lumea asta." By lunch, eram turbata de nervi, again ma simteam violata si expusa si simteam urmele de bocanci in sufletul meu ca jarul si toate astea pentru ca o cunostinta mi-a spus ca m-a vazut plangand de trei ori, dupa un barbat!! si ca am probleme. M-am rusinat, i swear. Un barbat cu care, per total, exceptand discutia de mai sus, cred ca am schimbat 30 de fraze in viata mea, din cate imi amintesc eu, si oricum fraze goale. Un strain ma cunoaste? Ma cunoaste?? Nu pot sa cred.
Toata dupa masa am facut exercitii de memorie, and here's the thing. Cei opt ani de zile de cand e el in Romania, acopera intreaga mea existenta romantica, asa ca evenimentele despre care el vorbeste, that allegedly happend, ar putea implica toti barbatii din viata mea. Dar nu am plans pentru toti, asta e clar. Si oricum, pentru cei pentru care am plans, daca am facut-o, daca m-am dat vreodata cu fundul de pamant, i did it quietly, nu in lume. E absurd... Cred totusi ca e o confuzie la mijloc. Adica... mi-as aminti, asa-i? Eu asa zic.
Abia astept lamuririle. Fie e o confuzie, dupa cum ziceam, fie e un bluff. A good bluff, given the fact that it got me so worked up.
Mi se intampla, cu siguranta, cele mai ciudate lucruri posibile... To the world, i live my life quietly... or do i?

Friday, January 09, 2009

News report


This is Miranda Veracruz de la Jolla Cardinal, reporting live to you from the public square. Due to recent events and disclosures, the character known as Ana-Elena was, today, burned at the stake. The crowds, predominantly male, were pleased to death.
Back to you Jules.

Thursday, January 08, 2009

I idolize you. What's your middle name?

In dimineata asta am savurat cafeaua cu buna mea prietena, Ana-Elena. Imi plac momentele de confidente si tihna cu ea, sunt momente interesante, de introspectie, in aburi de cafea, ceai, sau vin ocazional, invaluite in fumul unei tigari ce se ridica lenes dintr-o scrumiera. De regula, cand stau cu cineva la cafea, se aude in fundal o muzica, sa ne acompanieze povestile. Un fel de soundtrack al intalnirii. Cu Ana-Elena nu. Nu se aude nici o muzica in fundal, stam in liniste pentru a ne auzi chiar si gandurile care inca nu s-au transpus in vorbe si discutam molcom, aproape soptit.
Invartind lingurita in cana, am auzit-o incepand sa povesteasca despre ce se mai intampla cu ea:
“Ma simt ca dupa o revolutie, traiesc o stare de democratie. Ma simt mai libera decat am fost vreodata, tanara dar coapta, cu o pofta de viata de nedescris. Uneori, am asa o stare de surescitare interioara incat imi vine sa imi pun baschetii in picioare si sa alerg kilometri intregi. As muta munti, nu alta. Am o stare de bine ce ma face sa vad in jurul meu lucrurile marunte ale vietii, care mi se par atat de frumoase incat nu ma pot abtine sa nu zambesc si sa le las sa-mi faca ziua. Sarbatoresc viata cu fiecare secunda ce trece. Azi, de exemplu, eram in masina, conduceam pe un bulevard ce merge paralel cu calea ferata si mi-am dat seama, la un moment dat, ca in stanga mea, trenul era in sincron cu mine. Masinaria aia metalica, enorma, mergea in rand cu mine, cu aceeasi viteza, luand aceleasi curbe. Si am zambit la vederea simbiozei ciudate la care eram partasa, dansand dupa cum ne ducea drumul. Mi-a facut ziua. Am innebunit, stiu, e o nebunie ce-ti spun, dar toata dinamica drumului, a masinii, a trenului m-a facut sa simt ca sunt in viata si sa ma bucur de asta. As putea sa zbor, jur. Si toate astea din cauza a doi barbati. Doi. Ei au pus in mine sangele in miscare. Am cunoscut, nu cu mult timp in urma, atat barbatul cu care vreau sa ma trezesc in fiecare dimineata si cu care vreau sa-mi petrec zilele cat si barbatul cu care vreau sa calc stramb in fiecare noapte. Si ii ador pe amandoi si ei pe mine. N-am mai trait niciodata asa ceva! Sunt doi barbati perfecti pentru mine, din puncte de vedere diferite, dar perfecti. Sunt norocoasa, stiu, si ai putea spune ca imi bat joc de norocul de a cunoaste doi barbati perfect match si totusi sa nu fac lucrul intelept si sa aleg unul din ei, ca doar asa e vorba, alergi dupa doi si ramai fara nici unul, dar nu ma pot abtine, ii vreau pe amandoi si ii vreau acum. Fac o echipa grozava si ei nici nu stiu asta. Iar daca renunt la unul, n-am sa-l mai vreau pe celalalt, sunt sigura. Si uite asa, ma simt ca un vulcan, nu ma gandesc la nimic altceva decat la sex, toata ziua, toata ziua, toata ziua, toata ziua, sex prin toti porii, in minte, in vise, pe buze, dimineata, dupa masa, seara. Si cel mai interesant e ca n-am remuscari. Nici macar urma de asa ceva. Gust din machiavelli-ism cu o pofta de speriat. Unul pleaca, altul vine, nu apuc sa-mi trag rasuflarea. Senzualiatea e la cote maxime, mai apriga ca niciodata. Si ce unul porneste, continua celalalt. E o nebunie. Daca la inceput, cu unul eram blanda, docila, afectuoasa iar cu celalalt eram dezlantuita, nesabuita si mereu avand pe buze cuvintele „mai mult”, acum s-au intalnit cele doua si sunt EU cu amandoi. Unul imi maseaza picioarele si imi saruta ochii, ma strange in brate si-mi spune: „I idolize you.” Celalalt ma suna sa ma intrebe what’s my middle name. „Why do you want to know?” „I’m booking tickets for the weekend in London. I know a swingers bar i want to take you to. We’ll have a blast. Pack lightly.” Si nu am remuscari! Sunt papusar. Nu m-am atasat, nu am nimic, deci nu am nimic de pierdut. Iau totul asa cum vine. Am gasit condimentele ce lipseau vietii mele: sarea si piperul. Nu stiu cat va mai dura toata nebunia asta, dar am sa musc din ea fara sa ma gandesc de doua ori si am sa ii fur tot farmecul posibil pentru ca imi da energia unei stari de invincibilitate care e high-ul cel mai high. Simt ca as putea face orice pe lumea asta si mai important e ca am cheful necesar sa fac orice pe lumea asta. O prietena de-a mea lua in considerare, mai acum ceva vreme, implanturi de marire a sanilor si m-a intrebat daca nu vreau si eu, sa le facem impreuna. Am sunat-o recent si i-am zis ca in ritmul asta, va trebui sa renunt si la sanii pe care ii am, pentru ca ma vor incurca. Logic ar fi sa-mi fac operatie de schimbare de sex FOR I AM BECOMING A MAN.”
Ne-am terminat cafeaua, am sarutat-o pe crestet si a plecat. Ma bucur pentru ea.

Friday, December 05, 2008

Voila, le portret sans retouche

Azi, mi-am ridicat ochii din carti si mi-am dat seama ca sunt in ajun de Mos Nicolae si aproape de Craciun si mai putin si vine Anul Nou... Mi-am dat seama de lucrul asta luand masa singura, intr-un restaurant la etajul noua, cu priveliste absolut breathtaking spre Palatul Parlamentului, admirand un apus superb... Langa geam, impodobit, un brad de Craciun, alb cu auriu. Si se auzea cantand Edith Piaf, La vie en rose... Am mai trecut anul asta si pe langa alti brazi impodobiti, dar asta a fost primul pe care l-am remarcat. Primul brad impodobit al anului. Si Edith Piaf... nici pe ea nu cred ca am auzit-o anul asta cantand La vie en Rose... si uite asa, s-au intalnit doua lucruri frumoase si mi-au facut seara. Ma bucur ca vine Craciunul, ma bucur ca se termina anul, dar cel mai important lucru e ca ma bucur...

Sunday, November 30, 2008

Never underestimate the power of stupid people in large groups

Mda... si au fost alegeri. Ne meritam conducatorii?!? ...vreau sa emigrez, pot?
As vrea sa apuc vremea cand sa vad pe micul ecran un lider politic capabil sa lege doua fraze in mod cursiv, natural, americaneste, fara sa se uite obsesiv si deloc subtil in fituica facuta de Gigi de la partid, baiat dragut, care sigur a facut 2-3 variante de discurs: o varianta pentru cazul in care trebuie sa scoata obraz curat daca partidul a pierdut rusinos rau, una care sa lase loc curtarii altor partide pentru eventualitatea aliantelor si una gretos de aroganta care sa inceapa cu: "Adevarata valoare s-a vazut, electoratul a ales intelept..." Revin la a doua fraza a acestui post, doar ca nu revin la ea ca la o intrebare retorica, ci ca la o afirmatie dureroasa. Aceste cuvinte chiar ne doare.
Mda...

Wednesday, November 26, 2008

Postul de dimineata


S-au incheiat cele cinci ore de somn pentru mine... nu mi-au ajuns, evident. Cu ochii lipiti initial, acum doar pufosi, cu amorteala inca in mine, fara sa-mi fi baut cafeaua si fara sa fi vorbit un cuvant pe ziua de azi, am decis ca decat sa mai aman alarma a N-a oara, mai bine ma ridic putin mai sus in pat, imi pun o perna la spate, deschid laptopul si scriu despre... alarma si amanatul ei.

Nu suport alarma. I am not a morning person !! Si pe langa asta, n-ati observat ca intotdeauna strica visele bune, la mustata? Fix cand nu trebuie suna. Party spoiler!!

Mi-am amintit un fragment de stand up comedy de-a lui Seinfeld. Povestea despre cum mintea, aflata in denial, care nu e doar un rau in Egipt, se lupta din rasputeri sa incorporeze alarma in vis, numai sa nu accepte faptul ca, da, e gata somnul si da, e dimineata si da, hai ridica-te din pat.

Bless me, tocmai am stranutat de patru ori!! Daca nu stiam ce-mi lipseste, acum stiu. O raceala. Tuse si nasuc infundat?!

Sunt tanara si mi-e somn, asta e adevarul. Nu cunosc pe cineva care sa nu fi implinit 45 de ani inca si caruia sa nu-i placa somnul. E o prerogativa a tineretii. Cu toate astea, nu cred ca, vreodata, am sa ajung sa ma trezesc datorita ceasului biologic la... 5 dimineata!! E absurb. Mintea mea e in denial cu privire la ipoteza asta...

Dar revenind la alarma, am decis un lucru. Alarma telefonului meu suna asa:
... care e o melodie draguta si potrivita pentru primele douazeci de secunde in care nu stii pe ce lume traiesti in sensul ca nu te agreseaza prea mult, dar nu vreti sa stiti de cate ori am amanat-o...

Asa ca am decis, ca de maine, alarma telefonul meu sa sune asa:

... sigur am sa ma trezesc mai devreme si sigur cu mai multa energie, iar daca reusesc sa incorporez Thunderstruck in visul meu, am sa ma bat singura pe umar in semn de apreciere.

Iar daca nici asta nu ma va lecui de boala grea a somnului, ramane un singur lucru de facut. Cumpar un ceas din ala retro, metalic, cu clopotei, care suna ca si cand ai bate repede-repede cu o lingura intr-o oala mica, si am sa-l pozitionez la cel putin 20 de metri de pat... sunetul ala sigur n-am sa-l suport si va trebui sa ma ridic sa-l opresc... dar stai, nu-i bine... ala nu are snooze, ma sabotez singura.

Buna dimineata!!

Sunday, November 23, 2008

I, robot?

Am inceput o lista azi... nu cred ca exista cineva care sa intruneasca toate cele cuprinse in ea si sa fie homo sapiens, dar stiu pe cineva care nu este nimic din toate de mai jos. EU...

Tot respectul pentru cei ce:
1. sunt constiinciosi. Aceia care nu si-au scris niciodata caietul de lecturi in ultima seara a vacantei de vara;
2. reusesc sa nu-si arda toate podurile in urma lor... i burn all my bridges;
3. au rabdare, construiesc caramida cu caramida, stiu ca inainte de a fugi, mergi catinel-catinel... eu sunt Run, baby, run! si daca s-a impartit vreodata rabdarea la vreo coada, eu sigur n-am avut rabdare sa stau la ea;
4. sunt multumiti cu ceea ce au. Acum mi-am amintit de "why want the moon when you already have the stars? " mbineee.... ;
5. nu lasa garda jos niciodata, nu spun "ai dreptate", "am gresit" sau "iarta-ma"... Sunt mult mai castigati. Constiinta incarcata, ganduri negre? Bonux Alb al Magdei Catone scoate totul la spalat;
6. sunt intr-atat de motivati de un lucru, incat nu se lasa furati de peisaj. "Ai luat meerreee?" spune tot in materie de sidetrack...;
7. dorm si nu-si duc gandurile cu ei in vise. I hate it when that happens. "Dormi, ai sa te simti mai bine." ... Really?! De obicei, imi duc furtunile cu mine in vise, unde, ca sa vezi, nu exista limite si ma mananca suprealismul care chiar nu ma ajuta cu nimic;
8. vad atat de clar the writing on the wall - I must get an eye check pentru ca de prea multe ori am auzit "... dar era atat de evident!";
9. stiu ca nimic nu se primeste pe gratis. The best things in life are for free?? NIMIC NU E GRATUIT!!!
10. sunt convinsi 100%, fara gram de indoiala, ca urmeaza ceva dupa moarte... I still have to work on the last 1%. Utimul procent e always the trickiest one...;
11. nu repeta aceeasi greseala de doua ori. Shivaree - Bossa nova: "You can't fall down the stairs two times the same way"- I live to tell the story;
12. fac economii. Poate n-am eu habar de ceea ce "zile negre" inseamna de fapt;
13. mereu pun binele lor mai presus de binele tuturor celorlalti. Am pierdut numarul zilelor cand, feeling shitty myself, am raspuns la telefon si am auzit : "Vai, asa o zi aiurea am avut si asa de down ma simt..."... 45 de minute mai tarziu... "Multumesc ca m-ai ascultat, tu cum esti? Am un apel pe celalalt fir, hai ca ne auzim. Pusi!"... Daca ziceam dupa prima fraza "Auzi, i really don't give a flying fuck" eram rea, tare rea... dar puteam sa ma bucur de 45 de minute de viata pe care am sa le cersesc odata, cu siguranta;
14. au stomac pentru orice, atata timp cat le serveste scopului lor. Asta nu pot sa spun ca intr-adevar respect, dar ma fascineaza oamenii astia... The evilness, muahahaha!!;
15. sunt punctuali. Sunt sigura ca si daca mi-as da toate ceasurile cu 15 minute in urma, pentru mine, s-ar inventa jumatatea de ora academica;
16. datorita lor s-a nascut expresia "ignorance is bliss"... Mi-ar placea sa merg in munti, sa cresc oi, sa traiesc out of the fat of the land. Ce uninominale, incalzire globala, fuchsia, Obama, diplomatie, Large Hadron Collider, definitivat?? Branza, mai. Branza!!;
17. reusesc sa nu aiba second thoughts. Laura Marling - New Romantic - "My mind has fucked me over more times than any man could ever know";
18. au un instinct de conservare dezvoltat. Observ, pe zice ce trece, ca sunt din categoria "kamikazeeeee!!!!" Ai zice ca trecand anii, inveti ceva, dar eu chiar nu imbatranesc cu folos...;
19. iau lucrurile asa cum vin, fara sa interpreteze substratul. Vezi 17.
20. gandesc la rece si nu sunt luati prin surprindere de nimic. Dupa ce ca nu sunt 19, am talentul innascut de a lua in considerare toate variantele posibile, mai putin cea care ma pocneste fix in bot.

Eh, cam astea ar fi... Solicit meditatii pentru oricare din cele 20 de puncte de pe lista mea. Va multumesc, noapte buna.

Saturday, November 22, 2008

Oameni reali



Invat, am mult de invatat, cica imi cladesc viitorul. Ma chinuie, nu-mi vine natural, asa ca trebuie sa ma folosesc de orice tertipuri pentru a reusi sa fiu robotelul de care Lenin sa fie mandru. Deja, am un dinte impotriva viitorului...
De cateva zile, m-am mutat la mama in apartamentul in care am crescut, pentru ca acolo, in camera mea, am mai invatat si exista deja o rutina a invatatului. Ma ajuta si, in plus, stau cu mama care e alifia mea de suflet. In pauzele de invatat radem, ne hlizim, sunt hranita de cinci ori pe zi, ne facem masti de fata ca-n zilele liceului meu, primesc saruturi pe crestetul capului for no particular reason iar la sfarsitul zilei stam, una langa alta, cocotate in varful patului si ne uitam la te miri ce emisiuni... din astea, lucruri ce le faci cu mama. Dar asta nu este POSTUL DESPRE MAMA. Ala e un post care dospeste in mine si va vedea odata lumina monitorului, dar nu acum... Am stat cateva zile cu mama in casa copilariei mele si n-am putut sa nu ma gandesc la cel mai extraordinar, frumos, destept, cald, real, o forta a naturii barbat pe care il cunosc si il iubesc... fratele meu. Da. Stau cu mama, scriu despre fratele meu... probabil va trebui sa ma intalnesc cu el, ca sa scriu despre mama...
M-am gandit la el... Cate coape, cate bobarnace, cate picioare in fund, cate alergaturi prin casa? Raspunsul: PREA PUTINE... In cate nopti sau dimineti exagerat de matinale i-am batut la usa camerei si i-am zis: „mi-e frica” si el a zis:” vin imediat.”? Raspunsul: IN TOATE. Mi-am amintit Bridge over troubled waters, melodie ce mi-a trimis-o el candva si pe care am luat-o ca pe o promisiune indeplinita ori de cate ori ma uit inspre troubled waters, mesajele si mailurile lui meaningful care ma scurtcircuiteaza o data pentru ca ele contin lucruri atat de frumoase si absolute si inca o data pentru ca imi sunt destinate mie, sunt cu dedicatie... si mi-am amintit un mail ce m-a scuturat de plans prin primavara anului trecut... un mail in care fratele meu mi-a spus pe nume, Iulia! si mi-a scris mi-am amintit cum am crescut impreuna. Cite ne leaga. Cat ai evoluat. Mi-am amintit cit erai de mica, ce par incalcit aveai (mai tii minte? :)), zbierai si te fereai cind te pieptanam (asa face si Gloria), mancam eternele ratise matinale, apoi ieseam afara... Si acum? Acum esti asa frumoasa. Asa suflet bun... Asa il aveai si cind erai mica. Doar ca protestai. Des. Si vehement. Razi? Te iubesc.


Iti multumesc ca esti coltul insorit din mine. Te iubesc si eu.

Saturday, November 15, 2008

Imi strang jucariile si plec... nu ma mai joc cu tine


Leeloo stie. Amelia are dreptate.
M-am trezit ieri dimineata cu un gand in minte, un ultimatum. Ca sa continui una dintre analogiile Ameliei, aveam in fata o farfurie goala si am decis ca, daca pana in dimineata zilei de azi nu se umple, am sa o sparg. E o farfurie foarte enervanta, credeti-ma. E goala de doi ani. De doi ani merg cu ea spre bufet, astept la coada, platesc si ma intorc cu ea tot goala... nu primesc nimic. Asa o farfurie goala nu am mai avut niciodata, dar de atat de mult timp o am in fata incat, atunci cand simt ca mi-e foame, ma intorc instinctiv catre ea. Ironic, asa-i? Sa-ti fie foame si sa te gandesti la o farfurie goala... Deloc constructiv. Amelia are dreptate. Sincer, nici nu stiu cum ar arata farfuria asta plina. Poate de aceea m-am inselat, in nenumarate randuri, ca ea ar fi pe punctul de a se umple. Si am parcurs de atatea ori drumul spre bufet... Ce sa zic? Mi-am auzit numarul strigat si de fiecare data am crezut ca poate, poate asta e drumul norocos. I-am dat fiecarui drum sansa de a-mi potoli foamea. Dar de ce m-am dus la acelasi bufet neprietenos timp de doi ani de zile? E ca si la poker. Indiferent ce mana am, nu ma pot abtine sa nu platesc sa vad toate cartile intoarse, pentru ca da, cred in posibila sansa de castig adusa de ultima carte intoarsa. Si platesc pentru ea... I know, i am a lousy poker player... Si da, fiecare drum spre bufet se termina cu „No more soup for you!!!” God damn it, what did i do wrong, now?!? ... frustrating guy, this soup natzi. Deci, multe multe drumuri spre bufet. Leeloo stie.
M-am trezit azi dimineata cu un gand. M-am gandit la blank si la rogvaiv, la ping-pong, la squash, la lalele, la tango, la sosete trase pe maini, la perle, la panselute... Leeloo stie. Mi-a venit in minte No need to argue anymore. There’s no need for nothing anymore in capitolul asta. Am obosit, m-am plictisit, sunt sictirita. Mi-a sunat melodia in minte ca un oximoronic lullaby matinal, parca menit sa-mi adoarma simturile, sa ma linisteasca si sa ma anestezieze pentru rezultatul ultimatum-ului. Da. AM SPART FARFURIA. Am facut-o tandari. Cam de o mie de ori, pe replay, over and over again. Am dat-o de toti peretii. Nu o mai suport... gata. Amelia are dreptate. I gave all i could and it left me so sore, zice melodia celor de la Cranberries. Eu poate nu am dat tot, dar am dat tot ce eram dispusa sa dau. For my natzi, nu mai am nimic de dat, sunt goala. Daca urli in mine, se aude ecoul, vorba lui Craioveanu. Si interesant, sa fii gol e un sentiment revigorant. Ma simt ca dupa o revolutie, am un sentiment de democratie. Sunt libera. (recunosc, am ezitat intre a alege punct sau semnul intrebarii.) Si daca my natzi va vrea vreodata sa-mi serveasca supa, guess what? N-am farfurie!!!!!!!!! So, boo-hoo with you and your soup.
Sunt omul care are nevoie de inceputuri clare si finaluri pam!pam!. Aici functionez pe principiul alb si negru. Fara gri. Asa ca, albul si negrul trebuie sa aiba margini clare de delimitare. Gri, nu exista... Ei bine, eu acum am ajuns la negru. Deci se cere un pam! pam!. Intrebarea e urmatoarea: the need for closure e parte din cura sau din boala? Cum nu as vrea sa ma risc si sa alunec in alternativa, am decis ca acest post sa fie my closure. Nu caut doi ochi carora sa le spun: ”Gata. Nu mai vreau goana dupa vant. Nu mai am rabdare. Nu mai vreau sa stau la inca o coada. Mi-e foame si farfuria mea ramane mereu goala!!! To all the things i felt and to all the things i longed for, to all the love i grew, i say my farewells.” Nu caut doi ochi carora sa le spun toate astea pentru ca nu caut un eventual plot twist. Am ajuns la deznodamant, nu mai tesem fire narative. Was it all a waiste of time? Da. Leeloo stie.
Will i forget in time? Da, clar. Cu siguranta, la un moment dat, am sa ma amuz stanjenita si de farfurie si de my natzi si de toate astea. Sooner or later. You’ll always be special to me – sincer, sper ca nu. Asta ar fii un gri... Daca e alb, trebuie sa fie cel mai alb alb, iar negrul nu poate fi altfel decat absolut. Asa ca, sper sa ajung sa ma uit la tine cu detasarea cu care ma uit la o vaza. Atat. Nu zic asta din disconsideratie, ci pur si simplu pentru ca o vaza e atat de prietenoasa si deloc complicata. Si chiar nu ma impresioneaza... Amelia are dreptate. No need to argue anymore.
Imi pun closure-ul in bratele blogului, care, de fapt, stiu ca sunt bratele unor prieteni. Unii stiu despre ce vorbesc, altii probabil deduc. Dar cel mai important lucru e ca sunt brate carora le pasa si le multumesc pentru asta. Asta e ultimul meu post taged „love”, asta daca posturile mele ar fi taged... We don’t bitch-about here, aici ne jucam.


Ramane de vazut un singur lucru... Maine, cu ce gand ma trezesc? Leeloo, ai legatura...


P.S. Ca sa inchei intr-un ton nu chiar atat de grav, un prieten, dupa ce a citit postul „Introspectie printr-o incursiune in dulap” a apreciat ca ma pricep sa scriu despre fashion... sunt convinsa ca in urma acestui post, va fi incantat ca am inceput sa scriu despre gastronomie... in cazul asta, Amelia stie.

Tuesday, November 11, 2008

Curiosity killed the cat, satisfaction brought it back.

Nu cu mult timp in urma, am trecut pragul unei case cum imi place mie. O casa grea, cu istorie, o casa intunecoasa, cu multe carti si reviste stivuite peste tot, cu pereti imbracati in tablouri, o casa pe care nu o poti cuprinde dintr-o privire, ci una care iti cere timp sa o descoperi, sa o intelegi. O casa unde timpul s-a oprit candva, insesizabil, in loc, in ciuda celor patru ceasuri din sufragerie care sunt cu rigurozitate si inversunare fixate si reglate, si care merg inperturbabile inainte: tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac... genul de spatiu existential concentrat, fascinant, unde la fiecare pas te lovesti de nenumerate dovezi ale unei vietii traite, cu un sens cautat si analizat... Din pacate, aceasta este o casa a unui suflet batran, o casa care odata era plina de forfota oamenilor ce cautau o companie vie, intelectuala si efervescenta dar care acum a devenit o casa de om singuratic, a unei minti ce s-a imbolnavit si refuza orice contact cu lumea de acum. Un refuz total de a trai, rezumat la a exista doar. O negare a prezentului printr-o agatare in trecut. O casa in care nu se arunca nimic, nici chiar hainele copilului din care acesta a crescut. Totul se depoziteaza. O inclestare in lucruri familiare care aduc mintii imbolnavite comfortul si siguranta de a-si duce zilele letargice mai departe... Substratul casei e trist si e pacat de celalalt om care imparte acest spatiu existential, care e un suflet tanar si proaspat si care in ciuda a toate reuseste, cumva, sa traiasca in locuri atat de frumoase...
Dar casa, casa m-a fascinat. Comoara ascunsa. Pasind intr-o asemenea casa, am ajuns sa-mi amintesc de alte case care mi-au marcat retina, simtul olfactiv si imaginatia, in special in copilarie si adolescenta. Casa evreicei, casa bunicii, casa vecinei... Aceste case grele, ca cea descrisa mai sus, erau giuvaiere pentru mine... spatii intunecoase datorita draperiilor care erau mereu trase pe jumatate si faceau umbre inselatoare, camere care in momentul in care le treceai pragul, iti gadilau curiozitatea si iti bombardau imaginatia: carti, reviste, haine, bijuterii, cutii, sertare pe jumatate deschise, dulapuri din care se vedeau iesind haine si care emanau miros de naftalina, levantica sau mai finele lacrimioare... toate acestea ma chemau si ma-mbiau sa le deschid si sa le cunosc mai bine. Cu coada ochiului le studiam pe furis, zambind dragut catre evreica, bunica sau vecina, asteptand un moment in care ele paraseau camera, sa pot sa pun mana, sa ating, sa pipai, sa deschid mai tare sertarul, sa caut...
Casa mea nu a fost niciodata interesanta, nu a avut niciodata mister. Mama mea extraordinara e genul de femeie ordonata, care are un loc pentru toate, care nu lasa lucruri aruncate vraiste prin casa, care nu stivuieste nimic, care debaraseaza. Casa mea a fost mereu un loc curat, ordonat, nou, luminos, aerisit, cald... era o casa deschisa, fara cotloane intunecate, fara ingramadiri care sa lase loc imaginatiei sa se joace, sa ia lucrurile bucata cu bucata, sa le studieze... casa mea era o gradina franceza, cu gardul viu taiat la mustata, cu spatii largi, generoase, deschise, cu vegetatie geometrica, studiata, calculata... casele lor erau gradini englezesti, aglomerate, cu trandafiri luxurianti care se intind ca niste liane incolacite si care te surprind pe unde isi lungesc ramurile, o gradina care face umbra... casa mea se trada din prima. Asa e si casa mea de acum. Totul are un loc al lui, nimic nu e lasat la intamplare, dar am ramas fascinata de acele spatii care iti atata curiozitatea si iti hranesc imaginatia...


In copilarie aveam, ca orice alt copil, acea curiozitate de pisica, acel impuls incontrolabil sa caut, sa cotrobai, o satisfactie dulce cand gaseam ceva, mereu surprinsa, de altfel, de orice gaseam. Imi amintesc ca, in casa vecinei, gasisem la un moment dat, intr-un sertar intre-deschis, un nasture... un nasture atat de deosebit si de frumos incat l-am luat. Nu m-am putut abtine. Era ca o comoara, era bijuteria mea, my precious. Sentimentul de clandestinitate si cleptomania copilariei erau un coctail de adrenalina irezistibil. In cazul meu, sindromul copilului cotrobaitor a fost foarte pronuntat, trambitand probabil personalitatea de astazi. Pe la sapte, opt ani, tatal meu a avut o discutie cu mama in care o apostrofa ca nu ma educa bine, ca mereu cand vin la el, in weekend-urile legal stabilite de instanta, copil cu parinti divortati fiind, dupa ce plec, gaseste urme ca am cotrobait prin casa, prin dulapuri, prin sertare... Asa era, dar nu ma puteam abtine. Tata nu e ca mama. Tata nu arunca nimic, stivuieste, aduna... cand mergeam la el, eram innebunita de infinitele posibilitati de a gasi lucruri interesante in casa lui si in plus, prin sertare, ajungeam sa il cunosc cate putin.
Eh, toate acestea pana ce explorarile mele au fost sufocate de normele sociale de buna cuviinta, la care am inceput incet incet sa percutez, conform carora nu se cuvine sa cauti prin lucrurile oamenilor... dar atunci, atunci fiecare lucru de sub altul ma chema sa-l descopar printr-o actiune clandestina, cand evreica, bunica sau vecina nu erau in camera sau nu se uitau... Micile comori ascunse: o poza, o brosa, un caiet cu memorii, saluri, fete de masa, creioane, nasturi... toate erau interesante si-mi trezeau interesul pentru ca nu erau ale mele si purtau propriile lor povesti...