Un piaptan, va rog, sa-mi descalcesc creierii

Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus. Sau invers, depinde de situatie. Dar nu tot timpul. Pana la un punct, un moment dat, reusim cumva sa convietuim pe o planeta neutra, un spatiu si un timp in care rezonam la aceleasi lucruri si vibram la unison. Aproape chiar vorbim aceeasi limba... Pana la pahar. Da. Pahar. Nu vorbesc despre paharul care se umple, ci de cel care se sparge. Cred ca daca e cineva care citeste postul asta, nu a facut-o intamplator, drept urmare am incredere ca a vazut Alfie. Alfie e un film care trebuie vazut, spune multe. Dar revenind la pahar, din filmul asta eu am ramas cu revelatia momentului in care doi oameni, un barbat si o femeie, schimba codurile postale si se muta pe planete diferite. Se rupe vraja, se sparge paharul si nimic nu mai e la fel. El se muta pe Marte, fara sa-i spuna, ea inca ramane pe planeta neutra... Trist. Hmmm, scriind ultima fraza, m-am gandit... inseamna asta oare ca planeta neutra e Venus?

Daca e o vorba, o expresie care m-ar caracteriza, aceea ar fi “m-am gandit…” Asta nu e mare surpriza, sunt femeie si pana la urma ne e cunoscuta latura exagerat de analitica uneori, dar nu. Nu e vorba de asa ceva. Sa spui asta la finalul a cel putin doua ore de despicat firul in patru si de cel putin trei ori pe zi, e ceva. Sau cum ar spune un prieten de-al meu, ”e cevaaa…”, vorba lui. Da. Si de cele mai multe ori concluzia e ca firul suporta sa fie despicat si-n saispe... Acest “m-am gandit…” e salvarea sau sfarsitul meu.

Intotdeauna am avut o intuitie buna. Am simtit in atitudini si in reactii chiar si acele nuante atat de fine, incat poate ele inca nu s-au conturat nici in mintea celui care le-a creat. Dar eu le simt. Un cuvant nelalocul lui, o reactie ce se presupunea ca trebuia sa vina natural, in cadrul in care se manifesta, si care, surprinzator, n-a venit, o mila in plus, pragmatic presupus, nefacuta... ma pun intotdeauna pe ganduri. Timpul, de cele mai multe ori, mi-a confirmat ca intuiesc bine.
Si pentru ca simt lucrurile astea, ma bantuie si pe nesimtite alunec la a ma gandi la ele - ce inseamna ele, ce le-a putut provoaca, ce furtuna anunta ele, de fapt... Si ma gandesc. Iau in calcul toate variantele posibile. De cele mai multe ori incep cu cele usoare, care lasa loc circumtantelor atenuante. Si le acord... Ma linistesc partial. Ma gandesc ca sigur exagerez. Dar apoi, apoi reiau ideea, pentru ca nu-mi da pace, si ma mai gandesc. Sunt naiva oare? Pana la urma nimic nu se intampla nejustificat, totul are un substrat subliminal. Pun la indoiala decizia anterioara si caut mai adanc. Si mai adanc ajung direct in itele celor mai sumbre scenarii. Le prevad, le crosetez, le traiesc... Imi aduc argumente, ma conving. Am o satisfactie amara ca am vazut furtuna apropiindu-se din departare si incep sa fug de ea, sa caut adapost. Un zid. Da, un zid e bun. Il ridic in mintea mea si ii aduc ca ofranda o atitudine pe masura, atitudine care s-ar vrea subtila, dar transpira prin ea furia ca subtil, miseleste, ar vrea sa se mute de pe planeta noastra... Pentru ca nu e subtila, atitudinea e perceputa usor si aduce dupa ea o atitudine in oglinda, o nuanta nu atat de fina, ci pe masura... Si incet, planetele se distanteaza.

Dupa care, nu-mi ramane de facut decat sa ma gandesc daca paharul era pe punctul de a se sparge sau daca l-am spart eu, din senin...

Daca as sta intinsa pe o canapea, uitandu-ma la tavan si discutand toate astea cu Freud, ar zice clar: probleme de incredere. Poate l-ar aduce si pe tata in discutie... Dar Freud pana la urma a zis ca uneori, un trabuc e doar un trabuc si cu totii stim ca un trabuc nu e niciodata doar un trabuc... Asa ca ma intreb retoric, eu pe mine... Pana la urma ce fac? Anticipez sau provoc?! Cred ca va trebui sa ma mai gandesc la asta...

Dance me to the end of love

La fiecare pas ma lovesc de cineva care ba nu stie ce sa poarte la nunta, ba nu stie ce melodie sa aleaga pentru primul dans, ba cine sa-i fie nas si maruntisuri din astea si m-am trezit gandindu-ma la un lucru ciudat, venit de nicaieri. E sezonul nuntilor. Multe nunti. Cate casnicii, ramane de vazut... Nu prea cred in happy endinguri. Sunt foarte rare si nu mai am 10 ani sa cred ca ele nu se obtin prin compromisuri. Dar, daca as ajunge cumva la un ever after si m-ar intreba fetita mea cum am stiut eu ca tata e the one, mi-ar placea sa-i spun ca el m-a facut iubirea vietii lui si asa am ajuns sa-l fac si eu iubirea vietii mele...

Aerosmith in Romania, Bucuresti

Doua puncte, paranteza inchisa

Totul trece prin inima mea... da, sunt dependenta de emotii, am sa mor de supradoza lor. Asta e sfarsitul meu. Tipar clar de maniaco-depresiva, fie am sa mor de prea bine, fie am sa mor de prea rau. Pana la proba contrara, am sa mor pentru ca simt, asta e clar. Am zis...
Urasc mediocritatea, cu toate ca ea, de cele mai mule ori, prevaleaza realitatii. Nu ma misca asta in nici un caz, dar atunci cand se intampla ca viata, in raport cu mine, sa reuseasca sa se ridice deasupra ei, ma misca si scriu aici, pe blogul meu pe care ma aberez... Scriu pentru ca mi-e bine, scriu pentru ca mi-e rau, scriu.
Acum scriu dupa trei pahare de vin alb si o intalnire pe cord deschis cu cele doua personaje feminine care vad prin mine, chiar si atunci cand incerc sa ma ascund de ele sau cred ca ma stradui sa ma ascund de ele. Ele ma vad. Cred ca, pana la urma, inima unei femei este si va ramane inteleasa doar de femei. Oricat de grozav e barbatul ce-ti tine inima in palme, el n-o va intelege intru totul niciodata. Pe langa asta, am dat play folderului cu muzica italiana pentru ca raman la ideea ca muzica italiana, cand vine vorba de inima, e cea mai in masura sa-i picteze vibratia si sa o puna pe versuri si pe muzica. Ramane slabiciunea mea.
Ce simt in seara asta e un ocean. In seara asta sunt Iulia, o oarecare, o femeie cu un laptop mov in brate, intr-un oras provincial pana la urma, dar cu o inima plina. Vin acum sa sarbatoresc viata cu bune, cu rele, cu urcusuri si coborasuri. Iubesc, urasc, mi-e ciuda, musc din perna, disec, beau, toc tigari...
Playlist:
Eros Ramazzotti - Non ti prometo niente
Eros Ramazzotii - Un altra te
Fiorella Mannoia - Quello che le donne non dicono
Gianna Nanini - Bello e impossibile
Gianna Nanini - I maschi
Lorenzo Jovanotti - A te
Ligabue - Il giorno dei giorni
Marco Masini - T'innamorerai
Mimmo Cavallio - Voglio un amore grande
Ornella Vanoni - L'appuntamento
Richi e poveri - Cosa sei
Amadeo Minghi - La vita mia
Michele Zarillo - Una rosa blu
Defecta sau nu, nu simt ca traiesc decat atunci cand traiesc la maxim. Da, maxim am zis... Cand imi sunt rascolite cele mai ascunse colturi ale inimii, cand simt ca tot ceea ce-nseamna limite autoimpuse dispar. Sentimente? Vin? Operatie pe cord deschis? Raspunsul e Viata... Cel mai sigur lucru ce-l avem. Ce avem acum, ce traim acum, ce simtim acum. E singurul lucru real. ACUM.