Un piaptan, va rog, sa-mi descalcesc creierii

Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus. Sau invers, depinde de situatie. Dar nu tot timpul. Pana la un punct, un moment dat, reusim cumva sa convietuim pe o planeta neutra, un spatiu si un timp in care rezonam la aceleasi lucruri si vibram la unison. Aproape chiar vorbim aceeasi limba... Pana la pahar. Da. Pahar. Nu vorbesc despre paharul care se umple, ci de cel care se sparge. Cred ca daca e cineva care citeste postul asta, nu a facut-o intamplator, drept urmare am incredere ca a vazut Alfie. Alfie e un film care trebuie vazut, spune multe. Dar revenind la pahar, din filmul asta eu am ramas cu revelatia momentului in care doi oameni, un barbat si o femeie, schimba codurile postale si se muta pe planete diferite. Se rupe vraja, se sparge paharul si nimic nu mai e la fel. El se muta pe Marte, fara sa-i spuna, ea inca ramane pe planeta neutra... Trist. Hmmm, scriind ultima fraza, m-am gandit... inseamna asta oare ca planeta neutra e Venus?

Daca e o vorba, o expresie care m-ar caracteriza, aceea ar fi “m-am gandit…” Asta nu e mare surpriza, sunt femeie si pana la urma ne e cunoscuta latura exagerat de analitica uneori, dar nu. Nu e vorba de asa ceva. Sa spui asta la finalul a cel putin doua ore de despicat firul in patru si de cel putin trei ori pe zi, e ceva. Sau cum ar spune un prieten de-al meu, ”e cevaaa…”, vorba lui. Da. Si de cele mai multe ori concluzia e ca firul suporta sa fie despicat si-n saispe... Acest “m-am gandit…” e salvarea sau sfarsitul meu.

Intotdeauna am avut o intuitie buna. Am simtit in atitudini si in reactii chiar si acele nuante atat de fine, incat poate ele inca nu s-au conturat nici in mintea celui care le-a creat. Dar eu le simt. Un cuvant nelalocul lui, o reactie ce se presupunea ca trebuia sa vina natural, in cadrul in care se manifesta, si care, surprinzator, n-a venit, o mila in plus, pragmatic presupus, nefacuta... ma pun intotdeauna pe ganduri. Timpul, de cele mai multe ori, mi-a confirmat ca intuiesc bine.
Si pentru ca simt lucrurile astea, ma bantuie si pe nesimtite alunec la a ma gandi la ele - ce inseamna ele, ce le-a putut provoaca, ce furtuna anunta ele, de fapt... Si ma gandesc. Iau in calcul toate variantele posibile. De cele mai multe ori incep cu cele usoare, care lasa loc circumtantelor atenuante. Si le acord... Ma linistesc partial. Ma gandesc ca sigur exagerez. Dar apoi, apoi reiau ideea, pentru ca nu-mi da pace, si ma mai gandesc. Sunt naiva oare? Pana la urma nimic nu se intampla nejustificat, totul are un substrat subliminal. Pun la indoiala decizia anterioara si caut mai adanc. Si mai adanc ajung direct in itele celor mai sumbre scenarii. Le prevad, le crosetez, le traiesc... Imi aduc argumente, ma conving. Am o satisfactie amara ca am vazut furtuna apropiindu-se din departare si incep sa fug de ea, sa caut adapost. Un zid. Da, un zid e bun. Il ridic in mintea mea si ii aduc ca ofranda o atitudine pe masura, atitudine care s-ar vrea subtila, dar transpira prin ea furia ca subtil, miseleste, ar vrea sa se mute de pe planeta noastra... Pentru ca nu e subtila, atitudinea e perceputa usor si aduce dupa ea o atitudine in oglinda, o nuanta nu atat de fina, ci pe masura... Si incet, planetele se distanteaza.

Dupa care, nu-mi ramane de facut decat sa ma gandesc daca paharul era pe punctul de a se sparge sau daca l-am spart eu, din senin...

Daca as sta intinsa pe o canapea, uitandu-ma la tavan si discutand toate astea cu Freud, ar zice clar: probleme de incredere. Poate l-ar aduce si pe tata in discutie... Dar Freud pana la urma a zis ca uneori, un trabuc e doar un trabuc si cu totii stim ca un trabuc nu e niciodata doar un trabuc... Asa ca ma intreb retoric, eu pe mine... Pana la urma ce fac? Anticipez sau provoc?! Cred ca va trebui sa ma mai gandesc la asta...