Lay back, chill out, relax, breathe in, breathe out, gosfraba...

Din cand in cand, e nevoie sa faci un pas inapoi. Distanta obtinuta intre tine si punctul de concentrare iti ofera o detasare de care ai nevoie pentru a vedea lucrurile clar. Lipsa de perspectiva distorsioneaza.

Din cand in cand, e bine sa stai tu cu tine. Sa te auzi, sa te asculti. Zgomotul de fundal al vajaielii vietii, the white noise behind you, poate deveni asurzitor. Linistea e ceva ce pretuiesc, ma ajuta sa ma echilibrez, sa simt ca ma asez si-mi odihnesc gandurile si sufletul. Cand e liniste, imi aud pulsul vietii.

Din cand in cand, e bine sa te intalnesti cu cineva drag cu care nu te-ai vazut de mult. Sa stati si sa povestiti, sa-i asculti reusitele si esecurile. Povesti noi, oameni noi. Te scoate putin din panza de paianjen a reusitelor si esecurilor tale.

Din cand in cand, e bine sa faci pace cu cineva. E bine sa-i zambesti unuia care nu ti-a zambit de mult dar si mai bine, unuia caruia tu nu i-ai zambit de ceva vreme. Te-mpaci cu el, te-mpaci cu tine.

Din cand in cand e bine sa te rogi. Nu pentru ceva, ci doar sa te rogi.

... cam asta e rezumatul saptamanii ce a trecut.

The prima balerina and the butterfly

Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez. Nu scriu despre mine, dar parca o fac... Ii ador.

Potpourri de Eliade.

„Cea dintâi şi singura datorie esenţială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenţei. A face din viaţa ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului şi a omeniei din tine. Cred că binele se justifică şi se recunoaşte prin bucurie. Cel mai mare păcat contra umanităţii este tristeţea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualităţii. După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă - o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.
Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi definitiv pierduţi. Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens... Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Dar nimic nu durează în suflet. Până şi cea mai verificată încredere poate fi anulată de un sigur gest. Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroase, şi lăsat iar în suflet, şi iară înălţat. Şi nu ştiu nimic altceva, şi nimic nu înţeleg. Să fii femeie şi spirit în acelaşi timp, să-ţi păstrezi intacte toate izvoarele pasiunii şi ale senzualităţii, dar să le ghidezi prin inteligenţă, prin nuanţe, prin fantezie... Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?
Raman un singur suflet, rasfrant in mii de atitudini trecatoare, dar trăiesc pentru suflet.”

Martie, marti.

Ascult Pink Martini. No hay problema. Asa ma si simt, ca si melodia asta. Fara versuri, infatuata, aroganta, sneackish yet light, ca o joaca. Dar, totusi, cel mai de pret lucru la melodia asta ramane faptul ca e fara versuri. E o melodie pe care o simt cum trece prin mine, fara sa lase nimic in urma. E o cascada de sunete, atat. Am ascultat-o toata ziua. E refreshing.
Nu mai vreau melodii cu versuri cu talc, nu vreau sa imi spuna nimic, nu vreau sa-mi transmita stari, sa-mi induca nostalgii, melancolii sau alte ganduri profunde. Nu vreau sa ma regasesc in nici o melodie. Am obosit sa simt. Vreau sa fiu anesteziata o perioada. Incerc sa ma educ sa nu mai fiu atat de analitica sau profunda. Iar daca am sa reusesc asta, am sa incep in a ma educa sa nu ma mai stradui atat de mult sa fiu fair play sau politically corect. Sunt overrated lucrurile astea, nu-ti aduc nici o multumire iar de cele mai multe ori lumea din jurul tau nu-ti raspunde cu aceeasi moneda. Vreau sa fiu rea, egoista, ignoranta, insensibila, sa le dau ca nuca in perete. Vreau sa fac umbra pamantului si atat, sa cresc ca o buruiana, sa ragai la masa daca am chef, sa dorm in gara. Vreau chiar sa fiu blonda!
Hai sa ne jucam un joc. Hai sa ne prefacem ca sunt cea mai goala fiinta umana, needucata, cea mai superficiala ever si mai dumb decat the dumbest bimbo ever. Pornind de la ipoteza asta, va rog sa nu aveti nici un fel de pretentii de la mine, pentru ca nu, nu am chef sa le onorez. Va anunt eu cand se incheie jocul. Am invatat un lucru: cu cat ai mai multe calitati sau straturi de ceapa ce esti, cu atat nu e suficient, pretentiile cresc, stindardul se ridica si mai sus. Asa ca hai sa ne jucam jocul asta, pentru ca eu nu mai am chef de pretentii, de nimic complicat sau care sa ma consume intr-un fel sau altul si de judecati gratuite. Am obosit sa fiu eu, dar ma educ in liniste. No hay problema.