Introspectiva printr-o incursiune in dulap

Am auzit si citit in ultimul timp de atatea ori clasicul sezonier „a venit, a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva”, incat azi n-am mai rezistat tentatiei si am iesit la shopping, sa-mi acopar inima cu ceva... Am vrut pulovere maro, gri, mov pruna…e toamna, ce mai, te-mbraci in frunza ei…paltoane si botine...da, am visat botine. Si dupa trei ore, trecand peste complexul orasului mic, in care de cele mai multe ori te intorci de la shopping dezamagita ca, in ciuda faptului ca 70 % din magazine iti dau asta ca optiune unica, tu chiar nu vrei sa arati ca o pitzipoanca, si dupa ce mi-am dorit, de cel putin trei ori, ca vanzatoarele din Romania sa lucreze pe comision din vanzari, ca sa le pot spune ca Vivian: “You people work on commission, right? Big mistake. Big. Huge.”, nu pentru ca n-au vrut sa ma serveasca ci pentru ca au facut-o atat de prost, am gasit ce cautam... Mi-am acoperit inima cu rochii din lana fina, pulovere, paltoane si mi-am incaltat picioarele cu botine negre de lac.
Am ajuns acasa si le-am asezat in dressing. Da, am dressing. Multe femei isi doresc unul, unul enorm in care sa-si ingroape veniturile. Eu am un dressing. Mare. Walk-through. E totusi neincapator... Si da, ii lipseste pe usa semnul: “Aici sunt banii. Aproape toti banii...” Daca ar scrie asta pe usa lui, poate tata, de exemplu, nu m-ar mai intreba ce stiu eu sa fac cu atatia bani, bani pe care-i muncesc tot eu, de altfel. Nu fac economii ca nu fac si punct. Economie pentru mine inseamna sa pun azi deoparte x lei la care maine cu siguranta am sa le gasesc o intrebuintare mai mult decat potrivita. Se zice ca nu-i asa de rau sa fii tanar si sa n-ai bani, e rau sa fii batran si sa n-ai. Mai am pana cand sa ma gandesc ca va veni batranetea si n-o sa am bani sa o traiesc. Revenind la dressing-ul meu…dressing-ul meu e plin de amintiri frumoase. Haine ce se confunda cu momente, trairi, senzatii si sentimente. Am in el asezate frumos, pe umerase, prima zi de facultate la Timisoara, nunta colegei mele de banca din liceu, marea, banchetul de finalul facultatii, primul photo shooting, ziua mea de nastere de anul trecut, Milano, Verona, Cluj, Straja, Craciunul trecut, concertul lui Lenny Kravitz…sarutari, imbratisari, povesti, rasete…toate pe umerase sau pe-un raft in dressing-ul meu: rochii, pulovere, blanuri, palarii, caciuli, esarfe, fuste, tricouri, paltoane, salopete, pantofi, camasi... Asta pentru ca asa cum avem o memorie olfactiva, asa sunt anumite haine carari spre momente din viata ce le-ai trait…sau poate doar pentru mine, accept si asta. Si uite asa, haine, simple haine, devin in timp amintiri frumoase… Pentru ca doar pe cele frumoase ti le amintesti. Pe cele urate reusesti, cumva, sa le sufoci, sa le imbotesti si sa le uiti...Si pentru ca ajunsa acasa cu rochii din lana fina, pulovere, paltoane si botinele negre de lac si dupa ce le-am asezat in dressing langa alte rochii, pulovere si paltoane, mi-am dat seama ca nu aveam nevoie de nimic din tot ce-am cumparat…era vorba de altceva…era nefericirea mea care cerea sa fie imbracata in haine noi. Si am imbracat-o, i-am dat ce a cerut… Si abia astept ca hainele noi sa devina amintiri frumoase… Dar in botine, in botine imi pun cea mai mare incredere… pentru ca ele n-au fost cumparate nici macar sa walk all over you, ele au fost cumparate sa walk pass you, away from you... Si abia astept sa ma duca spre amintiri frumoase pe care sa le asez in dressing si de acolo, complice, sa-mi zambeasca...

Cararea mea de toamna, incotro?

Uneori, as vrea ca mintea mea sa intalneasca inima, dar de cele mai multe ori nu. Ar fi plictisitor...

Photo by Lorrie McClanahan

Asta e povestea noastra. O poveste ca multe altele, dar povestea noastra...
Cand iti permiti aroganta, la un moment dat in viata, de a crede ca esti stapan pe destinul tau, dupa ce simti ca ai consumat pana la saturatie acelasi „te iubesc” gol, auzit de sute de zile si te gandesti la iubire ca la ceva ce nu e in viata ta, cand spui ca ai uitat ce-nseamna magia si plangi ca vrei sa mai crezi in ea, cand simti ca iubesti pe sec, fara un sos in care sa fierbi si cersesti fluturi in stomac, emotii si sperante, cand ajungi sa canti cu toata fiinta, in masina, cu muzica la volum maxim: „voglio un amore grande, che mi faccia male, che mi faccia disperare, che mi tenga in piedi tutta la notte, di quelli che non servono parole e che mi scapano tra le mani...’, atunci astrele te asculta, zambesc si iti indeplinesc dorintele. Atunci se aude prima crapatura sub picioarele tale si pamantul fuge....atunci primesti Iubire. Povestea noastra nu e despre acea iubire care poate, printr-un mecanism al obisnuintei comfortabile, iti intra in sistem pentru persoana de langa tine...nu. E povestea acelei Iubiri care nu o poti controla, care te macina, te arde si te consuma, te doare, te ridica doar ca sa-ti dea drumul cat mai de sus, e iubirea ce iti pune noduri in gat, aduce siroaie de lacrimi ce nu le poti stapani, te blocheaza emotional, te scoate din minti, o adori, o detesti... detesti mai ales momentele in care bratele ce trebuiau sa te stranga pe tine strang pe altcineva, iar patul tau e ocupat de cine nu trebuie, cand simti ca te sufoci daca nu spui „te iubesc”, dar totusi ajungi sa spui cu totul altceva. E nostalgia unei urme pe perna ta a unui om care n-a lasat-o niciodata...e iubirea ce o simti in vene ca fierbe pentru acela care in treizeci de secunde te face cel mai nefericit om de pe lumea asta si in alte treizeci, cel mai fericit...Si te leaga. Te leaga de speranta ca, odata si odata, se vor alinia planetele si ai sa adormi in bratele cui trebuie. Speranta ca atunci sufletul tau va adormi linistit. E acea iubire care nu ajunge sa se stinga, nu se va plafona niciodata, e mereu vie pentru ca nu se consuma, cumuleaza. Se ascunde sub beneficiul incertitudinii. E iubirea neimplinita, prinsa intr-un timp viitor, e magnifica pentru ca are toate sansele sa fie cum vrei tu sa fie, dar e groaznica pentru ca nu iese niciodata asa. E iubirea care aproape ai trait-o dar, de fapt, niciodata. O scrii in fiecare seara in mintea ta, inainte sa adormi, iar dimineata nu-ti aduce certitudinea dezamagitoare ca e altfel de cum ai visat-o, dar nici ca ar fi asa cum a scris-o sufletul tau. Si spui de sute de ori, gata! si de fiecare data o iei de sute de ori plus unu de la capat. Iubirea ce azi o faci uitata pentru ca doare, numai ca sa ti-o amintesti maine mai enervant de vie si mai ireal de posibila. Si e o nebunie in doi, un tango perfect. Unul face un pas inainte, celalalt un pas inapoi... si tot asa. Dar chiar si in momentele ei cele mai proaste, e minunata si n-ai s-o uiti niciodata.. Si atunci, astrele ce fac? Se-mprastie de ras...

Jules does want to play

Pentru ca Jules daca nu se joaca, Jules moare.. Jules e un copil la cei 24 de ani ai sai, thank you very much. Un copil regasit pe drumul maturitatii. Iar daca nu se joaca, moare. Mult prea serioasa viata ca sa o iei mereu la modul cel mai serios.
Ma joc cu focul sa vad cat de mult ma pot apropia fara sa ma ard, realizand, de fiecare data ca am, fara dubiu, o problema in a aprecia distantele. Cu toate astea, prefer sa traiesc o satira decat o drama, sunt sarcastica in sensul literar, in sensul acelei replici taioase spusa la momentul nepotrivit ce sigur iti ridica colturile gurii, dar nu sarcastica in sensul oferit ca definitie de DEX si anume batjocoritor. Nu. Nu batjocoresc niciodata si nu sunt rautacioasa gratuit, ma joc... Sunt curioasa. Sunt curioasa ce se poate intampla daca fac un lucru tabu. Incerc lumea. Ma joc cu limitele. Cu limitele altora, adevarat, dar asa mi le aflu pe ale mele. Sa ma scuze cine se simte folosit. Este.
Am o casa rosie, un laptop mov, un caine alb de o rasa putin cunoscuta...masina e antracit... dar are tapiseria portocalie. Cand e sa iau o alegere, o iau pe aceea care e cel mai putin probabil sa fie aleasa de alti 3 indivizi dintr-un esantion de 15 oameni obisnuiti. Asta nu din dorinta de a iesi in evidenta, sa fiu altfel, sa fiu diferita, sunt si fara sa ma straduiesc sau sa ma studiez, ci pentru ca ma joc...si pentru ca ma plictisesc foarte repede iar de lucruri nu atat de uzuale ai sanse mai mari sa nu te plictisesti atat de usor. De aceea ador oamenii complecsi. Cepele, cu straturile lor. Plain and simple poti fi daca traiesti intr-o cutiuta, mica, draguta, cutiuta ta. Sa fii plain and simple ar fi o risipa de viata. Ar insemna sa traiesti degeaba, sa nu cumulezi nimic, sa treci prin viata ca dormind, cu un zambet tamp pe fata care sa mimeze fericirea, sa nu lasi viata sa treaca prin tine, sa te ravaseasca ca sa stii ca traiesti. Plain and simple pentru mine e groaznic, nu pot sa fiu plain, nu pot sa fiu simple. Nu sunt lac, sunt fluviu, sunt furtuna, nu ploaie de octombrie. Nu sunt gri, sunt rosu. Sunt un joc. Sunt un jigsaw puzzle. Asta e blogul meu si aici am sa ma aberez. Place the pieces together until they fit...

Does Jules Want to Play?

Daca ne lasa Blogger, Jules DOES want to play :D