Cararea mea de toamna, incotro?

Uneori, as vrea ca mintea mea sa intalneasca inima, dar de cele mai multe ori nu. Ar fi plictisitor...

Photo by Lorrie McClanahan

Asta e povestea noastra. O poveste ca multe altele, dar povestea noastra...
Cand iti permiti aroganta, la un moment dat in viata, de a crede ca esti stapan pe destinul tau, dupa ce simti ca ai consumat pana la saturatie acelasi „te iubesc” gol, auzit de sute de zile si te gandesti la iubire ca la ceva ce nu e in viata ta, cand spui ca ai uitat ce-nseamna magia si plangi ca vrei sa mai crezi in ea, cand simti ca iubesti pe sec, fara un sos in care sa fierbi si cersesti fluturi in stomac, emotii si sperante, cand ajungi sa canti cu toata fiinta, in masina, cu muzica la volum maxim: „voglio un amore grande, che mi faccia male, che mi faccia disperare, che mi tenga in piedi tutta la notte, di quelli che non servono parole e che mi scapano tra le mani...’, atunci astrele te asculta, zambesc si iti indeplinesc dorintele. Atunci se aude prima crapatura sub picioarele tale si pamantul fuge....atunci primesti Iubire. Povestea noastra nu e despre acea iubire care poate, printr-un mecanism al obisnuintei comfortabile, iti intra in sistem pentru persoana de langa tine...nu. E povestea acelei Iubiri care nu o poti controla, care te macina, te arde si te consuma, te doare, te ridica doar ca sa-ti dea drumul cat mai de sus, e iubirea ce iti pune noduri in gat, aduce siroaie de lacrimi ce nu le poti stapani, te blocheaza emotional, te scoate din minti, o adori, o detesti... detesti mai ales momentele in care bratele ce trebuiau sa te stranga pe tine strang pe altcineva, iar patul tau e ocupat de cine nu trebuie, cand simti ca te sufoci daca nu spui „te iubesc”, dar totusi ajungi sa spui cu totul altceva. E nostalgia unei urme pe perna ta a unui om care n-a lasat-o niciodata...e iubirea ce o simti in vene ca fierbe pentru acela care in treizeci de secunde te face cel mai nefericit om de pe lumea asta si in alte treizeci, cel mai fericit...Si te leaga. Te leaga de speranta ca, odata si odata, se vor alinia planetele si ai sa adormi in bratele cui trebuie. Speranta ca atunci sufletul tau va adormi linistit. E acea iubire care nu ajunge sa se stinga, nu se va plafona niciodata, e mereu vie pentru ca nu se consuma, cumuleaza. Se ascunde sub beneficiul incertitudinii. E iubirea neimplinita, prinsa intr-un timp viitor, e magnifica pentru ca are toate sansele sa fie cum vrei tu sa fie, dar e groaznica pentru ca nu iese niciodata asa. E iubirea care aproape ai trait-o dar, de fapt, niciodata. O scrii in fiecare seara in mintea ta, inainte sa adormi, iar dimineata nu-ti aduce certitudinea dezamagitoare ca e altfel de cum ai visat-o, dar nici ca ar fi asa cum a scris-o sufletul tau. Si spui de sute de ori, gata! si de fiecare data o iei de sute de ori plus unu de la capat. Iubirea ce azi o faci uitata pentru ca doare, numai ca sa ti-o amintesti maine mai enervant de vie si mai ireal de posibila. Si e o nebunie in doi, un tango perfect. Unul face un pas inainte, celalalt un pas inapoi... si tot asa. Dar chiar si in momentele ei cele mai proaste, e minunata si n-ai s-o uiti niciodata.. Si atunci, astrele ce fac? Se-mprastie de ras...