Am i human or am i dreamer?

Dupa o zi ca oricare alta, ajung si la capatul ei si pun capul pe perna. Cel mai grozav sentiment, la sfarsitul unei zile grele, e impresia de imponderabilitate ce-o simt in primele cateva minute dupa ce ma asez in pat. Imi las greutatea corpului pe salteaua moale si se relaxeaza totul. Simt parca cum mi se descatuseaza de pe incheieturi catuse invizibile, cum las in urma bilele metalice ce le-am tarat in lanturi de picioare, stanca lui Sisif din spate si cerul lui Atlas de pe umeri. Si sunt usora, nu mai am greutate. Minunat sentiment. Nu dureaza mult, doar cateva minute, in functie de cat sunt de franta, pana cand incep sa simt corpul din nou, cum devine incomoda chiar si salteaua moale. Dar e minunata starea asta de imponderabilitate. Iar dupa ce imi simt din nou corpul, ma invart cateva minute, zeci de minute, ore uneori, si adorm. Iar daca sunt norocoasa, adorm si visez. Ador sa visez...

Activitatea mea onirica bate si viata, bate si filmul. Dintotdeauna a facut asta. Visez intens, visez ciudat - un fel de Stephen King meets Isabel Allende - visez ani si visez vieti... E ca si cum as avea doua existente - una ziua, alta noaptea.

Visez trairi dintr-o viata care nu e a mea, dar pe perioada visului devine a mea, trairi care uneori se intind pe perioade atat de lungi, incat ma pierd in ele, atat de lungi incat ma nasc, traiesc si mor in acelasi vis.

Ador sa visez pentru ca pot face orice in vis. Absolut orice. Pot, la un moment dat, sa preiau controlul sirului succesiv de evenimente incoerente, constientizand faptul ca nu sunt treaza si ca nu e real nimic iar atunci, pot face orice cu visul acela. De cele mai multe ori, optez pentru a impinge limitele, hotarul inadmisibil de trecut in realitate. De exemplu, daca visez ca sunt pe marginea unei prapastii, pe punctul de a cadea, ma simt schingiuita de panica si inghetata de posibilitatea de a muri. Sufar, ma zbat, caut solutii, pun in balanta bune cu rele, ce regret, ce n-am facut, ce n-am spus. Sufar. Dar cand realizez ca visez, ma eliberez si atunci ma arunc. Sa vad cum e, sa vad ce as simti. Pentru ca pot sa o fac. Pentru ca stiu ca e posibil si totusi nu are consecinte in viata reala. Si mai mult de atat, ma arunc ca sa ma las dusa de vis mai departe, sa vad ce s-ar mai putea intampla in visul meu dupa... E ca intr-un film cu un actor principal important. Daca in primele cinci minute viata personajului sau e pusa in pericol, stai linistit, pentru ca stii ca nu are cum sa moara. Ce-ar mai fi filmul fara el? Asa si eu... ma arunc pentru ca, sigur, nu se termina aici iar tentatia de a face ceva de neconceput in viata reala e maxima. Lucrurile, in vis, se regrupeaza in cel mai ilogic mod posibil iar visul continua.

Alteori, visez lucruri atat de ciudate incat, dupa ce ma trezesc, e fascinant sa incerc sa descos cararile alambicate pe care a luat-o subconstientul meu - modul absolut fantastic in care mintea mea a rearanjat realitatea. Pentru ca asta e visul, subconstientul la munca. Tot ce absoarbe, rearanjeaza in vise. De exemplu visul meu de azi noapte...

Am visat ca eram in fata casei, cu doi prieteni dragi, iar la un moment dat s-au apropiat de noi niste femei. Stiam ca ele nu pot fi acolo pentru ca poarta era inchisa, eram constienta de lucrul acesta. Cand au ajuns langa noi, le-am intrebat: "Cum ati intrat? Nu puteati intra." Primesc raspuns: "Da, nu puteam intra, asa e. Gandeste-te. Cum am intrat?" Dupa care, cea cu care am vorbit, m-a luat de mana si mi-a spus urmatorul lucru: "Toti cei din jur se vor aseza intr-un cerc. Cercul va fi incomplet fara tine. Cand ai sa te asezi si tu langa ei si ai sa inchizi cercul, va veni sfarsitul lumii." Mi-am ridicat ochii si intr-adevar, toti erau asezati in cerc. Am inceput sa alerg frenetic, sa nu stau intr-un loc, disperata ca voi inchide cercul. Ma macina gandul ca voi aduce sfarsitul lumii. In fuga mea, gandesc o secunda "oricum, daca e sa fie, va fi", m-am oprit si cercul s-a inchis. Mi-am ridicat ochii spre cer, am vazut foc venind ca nori grei de furtuna si mi-am dat seama ca se sfarseste totul. In dreapta, mi-am vazut cei doi prieteni dragi indepartandu-se de mine si m-am gandit "n-am sa-i mai vad niciodata, nu va mai fi suficient timp sa ne spunem ceva"...

M-am trezit speriata, singura si trista. Visul a fost doar un vis, dar senzatia de nod in gat, ce-am simtit-o dupa, a fost cat se poate de reala. Am simtit ca pe doi prieteni dragi n-am sa-i mai vad niciodata si ca i-am pierdut... A fost cel mai intens sentiment pe care l-am trait in ziua aceea.

Analizand cognitiv as putea sa leg de fiecare detaliu din vis ceva ce in realitate mi-a trecut prin minte in ziua respectiva. Prietenii care imi sunt chiar dragi si parte din mine, poarta ce nu s-a inchis dimineata cand am plecat la munca... Mai putin cu sfarsitul lumii... poate doar ca, dorinta de a reusi si de a "cuceri" lumea, intalnind o zi grea, frustrant de neproductiva, la finalul ei, s-a transformat in alta: daca nu o pot cuceri, macar sa-i dau foc... lol.