Una dintre cele mai nobile caracteristici ale oamenilor e faptul ca plangem. Nobila pentru ca ne deosebeste de toate celelalte creaturi de pe lumea asta si nobila pentru ca e o manifestare a emotiilor. Curg lacrimi din ochi, lacrimi care au scopul stiintific de a curata ochiul si totusi, ele sunt provocate de emotii, nu de un fir de nisip. Emotia umana e ceea ce produce lacrimile.
De cele mai multe ori lacrimile sunt de tristete, e adevarat, dar sunt in viata unui om si momente cand el plange de fericire. Se naste un copil, auzi un mult asteptat "te iubesc" ori pur si simplu "sunt aici pentru tine", se intampla minunea de a primi un diagnostic favorabil in ciuda tuturor sanselor de a fi unul negativ, revezi pe cineva drag pe care nu l-ai vazut de mult timp si alte motive pentru care se intampla sa ti se umple ochii de bucurie, imposibil de cuprins sau inteles uneori. Si sunt, deasemenea, lacrimi datorate unor emotii care depasesc orice alta manifestare exterioara si isi gasesc expresia doar in lacrimi. Nu le poti pune in cuvinte sau intr-un zambet si le traiesti in tine, doar lacrimile tradandu-le existenta, asa cum scoica, tacuta, face o minunata perla. Ele vin sa inrameze pe peretele insuficientei toate epitetele si toate superlativele cunoscute. Sunt, in cazul meu, lacrimi varsate in fata artei ce reuseste sa ma rascoleasca cum numai ea poate. Si aici e vorba de arta cinematografica sau teatru sau un concert de muzica, pentru ca adevarul este ca nu m-a impresionat niciodata un tablou sau o poza pana la lacrimi, dar, mereu, momente minunate insotite de muzica extraordinara, au reusit sa faca asta.
Acest post a inceput aici.
Am fost acolo atunci. Am ascultat doua ore, din care o ora intreaga a plouat necrutator cu galeata, un Depeche al carui fan inrait nu venisem, dar cu siguranta am plecat. Pot spune ca a fost una dintre cele mai extraordinare experiente pe care le-am trait, sa ascult muzica in ploaie cu alte mii de oameni, in aceeasi transa melomana, si sa nu-mi pese ca sunt uda pana la piele si ca tremur de frig, sa cant si sa simt fiecare acord si vers intr-atat incat la final, final incununat de acest moment, final in care stadionul a amutit si auzeam pe langa sentimentul halucinant auditiv pe care ti-l da melodia, stopii de ploaie ce se izbeau de pelerinele celor mult mai inspirati meteorologic decat mine, am plans. Am simtit nevoia de a da starii mele un calificativ expimat prin lacrimi.
Acest post se continua aici.
Un spectacol vizual impecabil, acompaniat de muzica ravasitoare. Artisti care au reusit, in momentul in care, la final, Icar se aseaza inert pe podea, prin muzica, dans, costume, coregrafie, in ciuda dialogului aproape inexistent, sa ma faca sa-i inteleg intreg zbuciumul, toata frustrarea si tristetea de a i se lau aripile... O poveste ciudat alambicata care are ca deznodamant iubirea: doar iubirea iti reda aripile. A cazut o pana de sus, am tesarit, iar la final, mi s-au umezit ochii de lacrimi. Coplesita. Minunat.
Acest post se incheie aici,
dar la fel de bine s-ar putea termina cu alte si alte momente. Acesta este finalul unui film absolut genial realizat, cu o poveste atat de ampla si cu un sfarsit sfasietor, pe o muzica care te bantuie pe tot parcursul filmului. Un film pe care l-am vazut de peste 10 ori si pe care l-as revedea oricand. Am plans la final de parca eu as fi avut sarcina grea de a alege intre o viata si nicio viata. Si plang de fiecare data cand il revad. Iar "it all came so close to never happening" a intrat de mult in patrimoniul meu personal...
Asta e arta pentru mine. Te face sa simti, chiar daca stii ca e totul o constructie, te ademeneste si stroarce din tine o emotie. Iar din talentul unora, se naste dorinta altora de a fi artist.
No comments:
Post a Comment