Friday, October 10, 2008

Jurnal de razboi. Franturi de dialog dintr-o zi de ieri.

Ieri, la birou discutam, cu un individ de la o Banca, despre subiectul fierbinte al zilei: inchiderea bursei Bucuresti sau the end of the world as they know it. Ieri a fost ziua in care toti brokerii, ofiterii de credite si toti ceilalti bank/financial-related/Gordon Gekko wannabes au fost Emo rau…rau, tare rau. Si nu doar ei. In discutia cu acest individ de la o Banca, el spune: “Asa un crash economic, cu asa un impact, nu a mai fost din 1929.” Eu spun: ”…1929?! Dar…dar dupa aia a venit razboiul!” Si am ramas cu cuvintele astea in minte, le-am sucit si le-am rumegat in ping-pongul meu neuronal: “asa un crash n-a mai fost din 1929 si dupa aia a venit razboiul…” Deci, vine razboiul.
M-am gandit la razboi si m-am intristat. Da, chiar daca, de multe ori, am spus ironic ca omenirii nu i-ar strica un razboi, pentru ca in vreme de razboi, iti dai seama de lucrurile importante din viata si nu te mai pierzi in amanuntele superficiale ale unei existente inecate in iluzia unei vieti pline si ocupate, da, m-am intristat. A inceput sa se deruleze in mintea mea un scenariu de razboi, azi, maine, cu mine, cu noi prinsi in el... Si m-am gandit, practic, ca nu am o pereche de bocanci sanatosi, trainici si o geaca groasa sa-mi tina de cald. Astea mi s-ar parea cele mai importante lucruri practice pe timp de razboi. Incaltari sanatoase si o haina groasa. The basic. The simple. The needed. Don’t have it. Si bani, multi multi bani, evident. Cash. Si apoi mi-am amintit de filmele cu povesti de razboi, cum se luau bocancii celor ce mureau, pentru ca erau in conditie mai buna, si m-am intristat si mai tare, pentru ca nu cred ca exista ceva mai trist decat sa fi nevoit sa-ti plangi mortii, sa-i lasi din brate dupa care sa le iei incaltarile, impins de un pragmatism grotesc, necesar pentru a merge mai departe…si, totusi, ce e mai trist e ca iei bocancii si mergi mai departe numai ca sa ajungi sa-ti moara altul in brate…ca asa e in razboi.
Cred ca daca as supravietui unui razboi, totusi as muri de fapt. Mi s-ar usca sufletul sa pierd atat de multi oameni, familie, prieteni, cunostinte...Intr-un razboi, din toate randurile cade cineva. Mi-ar lipsi toti. Toti cei cu care m-am intersectat vreodata in viata, de care imi amintesc usor sau greu, de care imi amintesc multe lucruri sau putine. Cu fiecare, as pierde o bucata din mine. Mi s-ar usca sufletul, sunt sigura. Si in plus, n-as apuca sa le spun tuturor ca ii iubesc...
Acum, scriind astea, mi-am amintit cum copil, pe la 6 ani cred, ziceam ca eu n-am sa ma casatoresc niciodata pentru ca daca ar veni razboiul, as suferi ca ar trebui sa mearga pe front, la lupta... In ce circumstante am ajuns sa spun asta nu-mi pot da seama, dar imi amintesc ca era o decizie ferma, exprimata mamei mele, in bucataria copilariei de bloc. Si imi mai amintesc cum, imediat dupa ce am spus asta, am realizat ca deja am doi barbati in viata mea, care pot fi chemati pe front, in caz de razboi, dupa care as suferi...un tata si un frate. Cu ei ce ma fac?! ... Naivitatea unei copile, de 6 ani cred, care stia doar doi mari barbati...Acum, ma intreb: de casatorit nu m-am casatorit, dar cu toti ceilalti mari barbati ce i-am mai cunoscut in viata mea, in timp de razboi, ce ma fac?!
Si ieri, cand am plecat de la birou, am iesit la o terasa, la o cafea de toamna, cu paltonul pe mine, in ultimele raze galbene de soare ale dupa-amiezii. Lume, agitatie, forfota. Si stand la o terasa in toamna, s-a apropiat de masa mea o batranica adunata, rotunda la fata, cu umbra unor pometi plini ce aminteau de-o fata frumoasa, o batranica alba de carunta. Cerea bani…in multumesc-ul ei, a mai spus: “ Esti tanara si frumoasa, eu sunt batrana si singura.” Incremenita in fata deznadejdii din ochii ei traiti si cetosi de atata batranete, o intreb: “Dar nu aveti pe nimeni?” Raspunsul: “Am 93 de ani si mai am o sora, batrana ca mine. Barbatul mi-a murit inghetat pe front. Doar patru ani am fost impreuna. L-am asteptat doi ani, n-am stiut nimic de el, doi ani. Dupa doi ani, am aflat. Nu m-am recasatorit.” Si clar, m-am intristat si mai tare…povestea ei, spusa in cateva fraze, a cazut ca un pam-pam! peste ziua de ieri...
Pam pam!

P.S. Va iubesc.

6 comments:

Amelia said...

We love you back, cookie, we love you back. Prin prisma ultimelor 24h, pot sa spun acum cu mana pe inima ca incep sa stiu si eu cum e sa ai impresia ca poti intr-o secunda sa pierzi totul, si prin prisma ultimilor 3 ani, stiu sigur cum e sa nu mai ai ocazia sa spui cuiva cat de mult inseamna pentru tine. Drept pentru care, hai sa incepem sa ne facem declaratii de dragoste. Incep eu: mi-ar fi saraca lumea fara tine. Atat de saraca, incat as putea sa cersesc pe la colturi un banut pentru sufletul meu.

Jules said...

cookie, nu ma fa sa plang, da?

Amelia said...

Pai nu te fac sa plangi, citeste si tu printre randuri. Nu sunt omul care sa se agate de oameni aiurea, sunt omul care ii iubeste asa, tare-tare si neconditionat. :D

nana said...

“ Esti tanara si frumoasa, eu sunt batrana si singura.”

...o sa spun si eu odata asta...doar ca povestea mea o sa fie cu totul alta; dar mai conteaza cauza?...

nana said...

ameliei: pot sa cersesc pe la colturi?

Amelia said...

Dona, in mod sigur nu vei cersi pe la colturi, pentru ca lumea ta n ua saracit inca de toti oamenii dragi. Saracim cu totii asa, incet-incet, insa niciodata pe de-a-ntregul.

Abia acum am vazut commenturile astea...