Nu cu mult timp in urma, am trecut pragul unei case cum imi place mie. O casa grea, cu istorie, o casa intunecoasa, cu multe carti si reviste stivuite peste tot, cu pereti imbracati in tablouri, o casa pe care nu o poti cuprinde dintr-o privire, ci una care iti cere timp sa o descoperi, sa o intelegi. O casa unde timpul s-a oprit candva, insesizabil, in loc, in ciuda celor patru ceasuri din sufragerie care sunt cu rigurozitate si inversunare fixate si reglate, si care merg inperturbabile inainte: tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac... genul de spatiu existential concentrat, fascinant, unde la fiecare pas te lovesti de nenumerate dovezi ale unei vietii traite, cu un sens cautat si analizat... Din pacate, aceasta este o casa a unui suflet batran, o casa care odata era plina de forfota oamenilor ce cautau o companie vie, intelectuala si efervescenta dar care acum a devenit o casa de om singuratic, a unei minti ce s-a imbolnavit si refuza orice contact cu lumea de acum. Un refuz total de a trai, rezumat la a exista doar. O negare a prezentului printr-o agatare in trecut. O casa in care nu se arunca nimic, nici chiar hainele copilului din care acesta a crescut. Totul se depoziteaza. O inclestare in lucruri familiare care aduc mintii imbolnavite comfortul si siguranta de a-si duce zilele letargice mai departe... Substratul casei e trist si e pacat de celalalt om care imparte acest spatiu existential, care e un suflet tanar si proaspat si care in ciuda a toate reuseste, cumva, sa traiasca in locuri atat de frumoase...
Dar casa, casa m-a fascinat. Comoara ascunsa. Pasind intr-o asemenea casa, am ajuns sa-mi amintesc de alte case care mi-au marcat retina, simtul olfactiv si imaginatia, in special in copilarie si adolescenta. Casa evreicei, casa bunicii, casa vecinei... Aceste case grele, ca cea descrisa mai sus, erau giuvaiere pentru mine... spatii intunecoase datorita draperiilor care erau mereu trase pe jumatate si faceau umbre inselatoare, camere care in momentul in care le treceai pragul, iti gadilau curiozitatea si iti bombardau imaginatia: carti, reviste, haine, bijuterii, cutii, sertare pe jumatate deschise, dulapuri din care se vedeau iesind haine si care emanau miros de naftalina, levantica sau mai finele lacrimioare... toate acestea ma chemau si ma-mbiau sa le deschid si sa le cunosc mai bine. Cu coada ochiului le studiam pe furis, zambind dragut catre evreica, bunica sau vecina, asteptand un moment in care ele paraseau camera, sa pot sa pun mana, sa ating, sa pipai, sa deschid mai tare sertarul, sa caut...
Casa mea nu a fost niciodata interesanta, nu a avut niciodata mister. Mama mea extraordinara e genul de femeie ordonata, care are un loc pentru toate, care nu lasa lucruri aruncate vraiste prin casa, care nu stivuieste nimic, care debaraseaza. Casa mea a fost mereu un loc curat, ordonat, nou, luminos, aerisit, cald... era o casa deschisa, fara cotloane intunecate, fara ingramadiri care sa lase loc imaginatiei sa se joace, sa ia lucrurile bucata cu bucata, sa le studieze... casa mea era o gradina franceza, cu gardul viu taiat la mustata, cu spatii largi, generoase, deschise, cu vegetatie geometrica, studiata, calculata... casele lor erau gradini englezesti, aglomerate, cu trandafiri luxurianti care se intind ca niste liane incolacite si care te surprind pe unde isi lungesc ramurile, o gradina care face umbra... casa mea se trada din prima. Asa e si casa mea de acum. Totul are un loc al lui, nimic nu e lasat la intamplare, dar am ramas fascinata de acele spatii care iti atata curiozitatea si iti hranesc imaginatia...
In copilarie aveam, ca orice alt copil, acea curiozitate de pisica, acel impuls incontrolabil sa caut, sa cotrobai, o satisfactie dulce cand gaseam ceva, mereu surprinsa, de altfel, de orice gaseam. Imi amintesc ca, in casa vecinei, gasisem la un moment dat, intr-un sertar intre-deschis, un nasture... un nasture atat de deosebit si de frumos incat l-am luat. Nu m-am putut abtine. Era ca o comoara, era bijuteria mea, my precious. Sentimentul de clandestinitate si cleptomania copilariei erau un coctail de adrenalina irezistibil. In cazul meu, sindromul copilului cotrobaitor a fost foarte pronuntat, trambitand probabil personalitatea de astazi. Pe la sapte, opt ani, tatal meu a avut o discutie cu mama in care o apostrofa ca nu ma educa bine, ca mereu cand vin la el, in weekend-urile legal stabilite de instanta, copil cu parinti divortati fiind, dupa ce plec, gaseste urme ca am cotrobait prin casa, prin dulapuri, prin sertare... Asa era, dar nu ma puteam abtine. Tata nu e ca mama. Tata nu arunca nimic, stivuieste, aduna... cand mergeam la el, eram innebunita de infinitele posibilitati de a gasi lucruri interesante in casa lui si in plus, prin sertare, ajungeam sa il cunosc cate putin.
Eh, toate acestea pana ce explorarile mele au fost sufocate de normele sociale de buna cuviinta, la care am inceput incet incet sa percutez, conform carora nu se cuvine sa cauti prin lucrurile oamenilor... dar atunci, atunci fiecare lucru de sub altul ma chema sa-l descopar printr-o actiune clandestina, cand evreica, bunica sau vecina nu erau in camera sau nu se uitau... Micile comori ascunse: o poza, o brosa, un caiet cu memorii, saluri, fete de masa, creioane, nasturi... toate erau interesante si-mi trezeau interesul pentru ca nu erau ale mele si purtau propriile lor povesti...
