Sa arda Roma!

Azi sunt mai rea decat am fost ieri, azi nu e soare afara, azi e furtuna, furtuna e si-n mine!

M-am mutat

Ninge.

Am iesit afara sa fumez o tigara. Asa de frumos se vad fulgii contra luminii de la stalp! Sunt mari si desi si grabiti. Ce frumoasa e linistea ninsorii...

Stand acolo in noapte, afara, cu pufoaica pe mine, cu cainele meu langa, care se uita, in aceeasi liniste, contemplativ, spre gradina, asezat pe piciorul meu sa ma simta aproape, fumandu-mi tigara, m-am gandit in ce locuri frumoase traiesc uneori, in mine, cand apuc momente in care ma bucur de lucruri marunte si cand e liniste chiar si in mine. Si cand spun apuc nu ma refer doar la a avea timp sa ma bucur de ele, ci si la a avea dispozitia de a ma bucura de ele, la a avea deschisi ochii sufletului. Si-atunci momentele astea croseteaza locuri frumoase in mine si ma mut acolo... Si-acolo cern, acolo adun.

Drag, dor, recunostinta.

Un piaptan, va rog, sa-mi descalcesc creierii

Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus. Sau invers, depinde de situatie. Dar nu tot timpul. Pana la un punct, un moment dat, reusim cumva sa convietuim pe o planeta neutra, un spatiu si un timp in care rezonam la aceleasi lucruri si vibram la unison. Aproape chiar vorbim aceeasi limba... Pana la pahar. Da. Pahar. Nu vorbesc despre paharul care se umple, ci de cel care se sparge. Cred ca daca e cineva care citeste postul asta, nu a facut-o intamplator, drept urmare am incredere ca a vazut Alfie. Alfie e un film care trebuie vazut, spune multe. Dar revenind la pahar, din filmul asta eu am ramas cu revelatia momentului in care doi oameni, un barbat si o femeie, schimba codurile postale si se muta pe planete diferite. Se rupe vraja, se sparge paharul si nimic nu mai e la fel. El se muta pe Marte, fara sa-i spuna, ea inca ramane pe planeta neutra... Trist. Hmmm, scriind ultima fraza, m-am gandit... inseamna asta oare ca planeta neutra e Venus?

Daca e o vorba, o expresie care m-ar caracteriza, aceea ar fi “m-am gandit…” Asta nu e mare surpriza, sunt femeie si pana la urma ne e cunoscuta latura exagerat de analitica uneori, dar nu. Nu e vorba de asa ceva. Sa spui asta la finalul a cel putin doua ore de despicat firul in patru si de cel putin trei ori pe zi, e ceva. Sau cum ar spune un prieten de-al meu, ”e cevaaa…”, vorba lui. Da. Si de cele mai multe ori concluzia e ca firul suporta sa fie despicat si-n saispe... Acest “m-am gandit…” e salvarea sau sfarsitul meu.

Intotdeauna am avut o intuitie buna. Am simtit in atitudini si in reactii chiar si acele nuante atat de fine, incat poate ele inca nu s-au conturat nici in mintea celui care le-a creat. Dar eu le simt. Un cuvant nelalocul lui, o reactie ce se presupunea ca trebuia sa vina natural, in cadrul in care se manifesta, si care, surprinzator, n-a venit, o mila in plus, pragmatic presupus, nefacuta... ma pun intotdeauna pe ganduri. Timpul, de cele mai multe ori, mi-a confirmat ca intuiesc bine.
Si pentru ca simt lucrurile astea, ma bantuie si pe nesimtite alunec la a ma gandi la ele - ce inseamna ele, ce le-a putut provoaca, ce furtuna anunta ele, de fapt... Si ma gandesc. Iau in calcul toate variantele posibile. De cele mai multe ori incep cu cele usoare, care lasa loc circumtantelor atenuante. Si le acord... Ma linistesc partial. Ma gandesc ca sigur exagerez. Dar apoi, apoi reiau ideea, pentru ca nu-mi da pace, si ma mai gandesc. Sunt naiva oare? Pana la urma nimic nu se intampla nejustificat, totul are un substrat subliminal. Pun la indoiala decizia anterioara si caut mai adanc. Si mai adanc ajung direct in itele celor mai sumbre scenarii. Le prevad, le crosetez, le traiesc... Imi aduc argumente, ma conving. Am o satisfactie amara ca am vazut furtuna apropiindu-se din departare si incep sa fug de ea, sa caut adapost. Un zid. Da, un zid e bun. Il ridic in mintea mea si ii aduc ca ofranda o atitudine pe masura, atitudine care s-ar vrea subtila, dar transpira prin ea furia ca subtil, miseleste, ar vrea sa se mute de pe planeta noastra... Pentru ca nu e subtila, atitudinea e perceputa usor si aduce dupa ea o atitudine in oglinda, o nuanta nu atat de fina, ci pe masura... Si incet, planetele se distanteaza.

Dupa care, nu-mi ramane de facut decat sa ma gandesc daca paharul era pe punctul de a se sparge sau daca l-am spart eu, din senin...

Daca as sta intinsa pe o canapea, uitandu-ma la tavan si discutand toate astea cu Freud, ar zice clar: probleme de incredere. Poate l-ar aduce si pe tata in discutie... Dar Freud pana la urma a zis ca uneori, un trabuc e doar un trabuc si cu totii stim ca un trabuc nu e niciodata doar un trabuc... Asa ca ma intreb retoric, eu pe mine... Pana la urma ce fac? Anticipez sau provoc?! Cred ca va trebui sa ma mai gandesc la asta...

Dance me to the end of love

La fiecare pas ma lovesc de cineva care ba nu stie ce sa poarte la nunta, ba nu stie ce melodie sa aleaga pentru primul dans, ba cine sa-i fie nas si maruntisuri din astea si m-am trezit gandindu-ma la un lucru ciudat, venit de nicaieri. E sezonul nuntilor. Multe nunti. Cate casnicii, ramane de vazut... Nu prea cred in happy endinguri. Sunt foarte rare si nu mai am 10 ani sa cred ca ele nu se obtin prin compromisuri. Dar, daca as ajunge cumva la un ever after si m-ar intreba fetita mea cum am stiut eu ca tata e the one, mi-ar placea sa-i spun ca el m-a facut iubirea vietii lui si asa am ajuns sa-l fac si eu iubirea vietii mele...

Aerosmith in Romania, Bucuresti

Doua puncte, paranteza inchisa

Totul trece prin inima mea... da, sunt dependenta de emotii, am sa mor de supradoza lor. Asta e sfarsitul meu. Tipar clar de maniaco-depresiva, fie am sa mor de prea bine, fie am sa mor de prea rau. Pana la proba contrara, am sa mor pentru ca simt, asta e clar. Am zis...
Urasc mediocritatea, cu toate ca ea, de cele mai mule ori, prevaleaza realitatii. Nu ma misca asta in nici un caz, dar atunci cand se intampla ca viata, in raport cu mine, sa reuseasca sa se ridice deasupra ei, ma misca si scriu aici, pe blogul meu pe care ma aberez... Scriu pentru ca mi-e bine, scriu pentru ca mi-e rau, scriu.
Acum scriu dupa trei pahare de vin alb si o intalnire pe cord deschis cu cele doua personaje feminine care vad prin mine, chiar si atunci cand incerc sa ma ascund de ele sau cred ca ma stradui sa ma ascund de ele. Ele ma vad. Cred ca, pana la urma, inima unei femei este si va ramane inteleasa doar de femei. Oricat de grozav e barbatul ce-ti tine inima in palme, el n-o va intelege intru totul niciodata. Pe langa asta, am dat play folderului cu muzica italiana pentru ca raman la ideea ca muzica italiana, cand vine vorba de inima, e cea mai in masura sa-i picteze vibratia si sa o puna pe versuri si pe muzica. Ramane slabiciunea mea.
Ce simt in seara asta e un ocean. In seara asta sunt Iulia, o oarecare, o femeie cu un laptop mov in brate, intr-un oras provincial pana la urma, dar cu o inima plina. Vin acum sa sarbatoresc viata cu bune, cu rele, cu urcusuri si coborasuri. Iubesc, urasc, mi-e ciuda, musc din perna, disec, beau, toc tigari...
Playlist:
Eros Ramazzotti - Non ti prometo niente
Eros Ramazzotii - Un altra te
Fiorella Mannoia - Quello che le donne non dicono
Gianna Nanini - Bello e impossibile
Gianna Nanini - I maschi
Lorenzo Jovanotti - A te
Ligabue - Il giorno dei giorni
Marco Masini - T'innamorerai
Mimmo Cavallio - Voglio un amore grande
Ornella Vanoni - L'appuntamento
Richi e poveri - Cosa sei
Amadeo Minghi - La vita mia
Michele Zarillo - Una rosa blu
Defecta sau nu, nu simt ca traiesc decat atunci cand traiesc la maxim. Da, maxim am zis... Cand imi sunt rascolite cele mai ascunse colturi ale inimii, cand simt ca tot ceea ce-nseamna limite autoimpuse dispar. Sentimente? Vin? Operatie pe cord deschis? Raspunsul e Viata... Cel mai sigur lucru ce-l avem. Ce avem acum, ce traim acum, ce simtim acum. E singurul lucru real. ACUM.

Am i human or am i dreamer?

Dupa o zi ca oricare alta, ajung si la capatul ei si pun capul pe perna. Cel mai grozav sentiment, la sfarsitul unei zile grele, e impresia de imponderabilitate ce-o simt in primele cateva minute dupa ce ma asez in pat. Imi las greutatea corpului pe salteaua moale si se relaxeaza totul. Simt parca cum mi se descatuseaza de pe incheieturi catuse invizibile, cum las in urma bilele metalice ce le-am tarat in lanturi de picioare, stanca lui Sisif din spate si cerul lui Atlas de pe umeri. Si sunt usora, nu mai am greutate. Minunat sentiment. Nu dureaza mult, doar cateva minute, in functie de cat sunt de franta, pana cand incep sa simt corpul din nou, cum devine incomoda chiar si salteaua moale. Dar e minunata starea asta de imponderabilitate. Iar dupa ce imi simt din nou corpul, ma invart cateva minute, zeci de minute, ore uneori, si adorm. Iar daca sunt norocoasa, adorm si visez. Ador sa visez...

Activitatea mea onirica bate si viata, bate si filmul. Dintotdeauna a facut asta. Visez intens, visez ciudat - un fel de Stephen King meets Isabel Allende - visez ani si visez vieti... E ca si cum as avea doua existente - una ziua, alta noaptea.

Visez trairi dintr-o viata care nu e a mea, dar pe perioada visului devine a mea, trairi care uneori se intind pe perioade atat de lungi, incat ma pierd in ele, atat de lungi incat ma nasc, traiesc si mor in acelasi vis.

Ador sa visez pentru ca pot face orice in vis. Absolut orice. Pot, la un moment dat, sa preiau controlul sirului succesiv de evenimente incoerente, constientizand faptul ca nu sunt treaza si ca nu e real nimic iar atunci, pot face orice cu visul acela. De cele mai multe ori, optez pentru a impinge limitele, hotarul inadmisibil de trecut in realitate. De exemplu, daca visez ca sunt pe marginea unei prapastii, pe punctul de a cadea, ma simt schingiuita de panica si inghetata de posibilitatea de a muri. Sufar, ma zbat, caut solutii, pun in balanta bune cu rele, ce regret, ce n-am facut, ce n-am spus. Sufar. Dar cand realizez ca visez, ma eliberez si atunci ma arunc. Sa vad cum e, sa vad ce as simti. Pentru ca pot sa o fac. Pentru ca stiu ca e posibil si totusi nu are consecinte in viata reala. Si mai mult de atat, ma arunc ca sa ma las dusa de vis mai departe, sa vad ce s-ar mai putea intampla in visul meu dupa... E ca intr-un film cu un actor principal important. Daca in primele cinci minute viata personajului sau e pusa in pericol, stai linistit, pentru ca stii ca nu are cum sa moara. Ce-ar mai fi filmul fara el? Asa si eu... ma arunc pentru ca, sigur, nu se termina aici iar tentatia de a face ceva de neconceput in viata reala e maxima. Lucrurile, in vis, se regrupeaza in cel mai ilogic mod posibil iar visul continua.

Alteori, visez lucruri atat de ciudate incat, dupa ce ma trezesc, e fascinant sa incerc sa descos cararile alambicate pe care a luat-o subconstientul meu - modul absolut fantastic in care mintea mea a rearanjat realitatea. Pentru ca asta e visul, subconstientul la munca. Tot ce absoarbe, rearanjeaza in vise. De exemplu visul meu de azi noapte...

Am visat ca eram in fata casei, cu doi prieteni dragi, iar la un moment dat s-au apropiat de noi niste femei. Stiam ca ele nu pot fi acolo pentru ca poarta era inchisa, eram constienta de lucrul acesta. Cand au ajuns langa noi, le-am intrebat: "Cum ati intrat? Nu puteati intra." Primesc raspuns: "Da, nu puteam intra, asa e. Gandeste-te. Cum am intrat?" Dupa care, cea cu care am vorbit, m-a luat de mana si mi-a spus urmatorul lucru: "Toti cei din jur se vor aseza intr-un cerc. Cercul va fi incomplet fara tine. Cand ai sa te asezi si tu langa ei si ai sa inchizi cercul, va veni sfarsitul lumii." Mi-am ridicat ochii si intr-adevar, toti erau asezati in cerc. Am inceput sa alerg frenetic, sa nu stau intr-un loc, disperata ca voi inchide cercul. Ma macina gandul ca voi aduce sfarsitul lumii. In fuga mea, gandesc o secunda "oricum, daca e sa fie, va fi", m-am oprit si cercul s-a inchis. Mi-am ridicat ochii spre cer, am vazut foc venind ca nori grei de furtuna si mi-am dat seama ca se sfarseste totul. In dreapta, mi-am vazut cei doi prieteni dragi indepartandu-se de mine si m-am gandit "n-am sa-i mai vad niciodata, nu va mai fi suficient timp sa ne spunem ceva"...

M-am trezit speriata, singura si trista. Visul a fost doar un vis, dar senzatia de nod in gat, ce-am simtit-o dupa, a fost cat se poate de reala. Am simtit ca pe doi prieteni dragi n-am sa-i mai vad niciodata si ca i-am pierdut... A fost cel mai intens sentiment pe care l-am trait in ziua aceea.

Analizand cognitiv as putea sa leg de fiecare detaliu din vis ceva ce in realitate mi-a trecut prin minte in ziua respectiva. Prietenii care imi sunt chiar dragi si parte din mine, poarta ce nu s-a inchis dimineata cand am plecat la munca... Mai putin cu sfarsitul lumii... poate doar ca, dorinta de a reusi si de a "cuceri" lumea, intalnind o zi grea, frustrant de neproductiva, la finalul ei, s-a transformat in alta: daca nu o pot cuceri, macar sa-i dau foc... lol.

Bis pentru o emotie

Una dintre cele mai nobile caracteristici ale oamenilor e faptul ca plangem. Nobila pentru ca ne deosebeste de toate celelalte creaturi de pe lumea asta si nobila pentru ca e o manifestare a emotiilor. Curg lacrimi din ochi, lacrimi care au scopul stiintific de a curata ochiul si totusi, ele sunt provocate de emotii, nu de un fir de nisip. Emotia umana e ceea ce produce lacrimile.

De cele mai multe ori lacrimile sunt de tristete, e adevarat, dar sunt in viata unui om si momente cand el plange de fericire. Se naste un copil, auzi un mult asteptat "te iubesc" ori pur si simplu "sunt aici pentru tine", se intampla minunea de a primi un diagnostic favorabil in ciuda tuturor sanselor de a fi unul negativ, revezi pe cineva drag pe care nu l-ai vazut de mult timp si alte motive pentru care se intampla sa ti se umple ochii de bucurie, imposibil de cuprins sau inteles uneori. Si sunt, deasemenea, lacrimi datorate unor emotii care depasesc orice alta manifestare exterioara si isi gasesc expresia doar in lacrimi. Nu le poti pune in cuvinte sau intr-un zambet si le traiesti in tine, doar lacrimile tradandu-le existenta, asa cum scoica, tacuta, face o minunata perla. Ele vin sa inrameze pe peretele insuficientei toate epitetele si toate superlativele cunoscute. Sunt, in cazul meu, lacrimi varsate in fata artei ce reuseste sa ma rascoleasca cum numai ea poate. Si aici e vorba de arta cinematografica sau teatru sau un concert de muzica, pentru ca adevarul este ca nu m-a impresionat niciodata un tablou sau o poza pana la lacrimi, dar, mereu, momente minunate insotite de muzica extraordinara, au reusit sa faca asta.

Acest post a inceput aici.

Am fost acolo atunci. Am ascultat doua ore, din care o ora intreaga a plouat necrutator cu galeata, un Depeche al carui fan inrait nu venisem, dar cu siguranta am plecat. Pot spune ca a fost una dintre cele mai extraordinare experiente pe care le-am trait, sa ascult muzica in ploaie cu alte mii de oameni, in aceeasi transa melomana, si sa nu-mi pese ca sunt uda pana la piele si ca tremur de frig, sa cant si sa simt fiecare acord si vers intr-atat incat la final, final incununat de acest moment, final in care stadionul a amutit si auzeam pe langa sentimentul halucinant auditiv pe care ti-l da melodia, stopii de ploaie ce se izbeau de pelerinele celor mult mai inspirati meteorologic decat mine, am plans. Am simtit nevoia de a da starii mele un calificativ expimat prin lacrimi.

Acest post se continua aici.

Un spectacol vizual impecabil, acompaniat de muzica ravasitoare. Artisti care au reusit, in momentul in care, la final, Icar se aseaza inert pe podea, prin muzica, dans, costume, coregrafie, in ciuda dialogului aproape inexistent, sa ma faca sa-i inteleg intreg zbuciumul, toata frustrarea si tristetea de a i se lau aripile... O poveste ciudat alambicata care are ca deznodamant iubirea: doar iubirea iti reda aripile. A cazut o pana de sus, am tesarit, iar la final, mi s-au umezit ochii de lacrimi. Coplesita. Minunat.

Acest post se incheie aici,

dar la fel de bine s-ar putea termina cu alte si alte momente. Acesta este finalul unui film absolut genial realizat, cu o poveste atat de ampla si cu un sfarsit sfasietor, pe o muzica care te bantuie pe tot parcursul filmului. Un film pe care l-am vazut de peste 10 ori si pe care l-as revedea oricand. Am plans la final de parca eu as fi avut sarcina grea de a alege intre o viata si nicio viata. Si plang de fiecare data cand il revad. Iar "it all came so close to never happening" a intrat de mult in patrimoniul meu personal...

Asta e arta pentru mine. Te face sa simti, chiar daca stii ca e totul o constructie, te ademeneste si stroarce din tine o emotie. Iar din talentul unora, se naste dorinta altora de a fi artist.

7

De mai bine de o saptamana, simt cum da toamna tarcoale. Chiar daca temperatura in timpul zilei ramane undeva aproape de treizeci de grade, ceva s-a schimbat. Lumina e alta, seara aduce cu ea alte miresme, dimineata e mai racoroasa... “Altfel” si “mai” decat...? Decat vara, normal, cel mai apropiat punct de referinta… Simt ca vine toamna.
Se spune ca intregul organism se regenereaza o data la sapte ani. E o teorie care, chiar daca, in fapt, se pare ca nu e chiar atat de bine documentata, imi place. Imi place sa cred ca o data la sapte ani sunt alta. Nici o celula din organismul meu nu mai e aceeasi. Nu ramane nimic din ce cumulez in sapte ani. Ma lepad de tot si mi se da ocazia sa fiu alta.
Dupa doi ani de ritm de munca si de viata nebunesc si dupa forjari nenumarate ale fiintei mele, dupa experimentari de rollercoastere, cocktailuri Molotov, revolutii, democratii, Hiroshime - fizice, sufletesti, spirituale, intelectuale, rationale - mi-am luat o vacanta. Sapte zile de relaxare, sapte zile de soare si mare si sapte zile de lecturat. Mi-am reluat placerea de a-mi face culcus moale intre doua coperti, intre pagini, intre povesti, sa ma asez langa personaje si sa le traiesc vietile, sa-mi pun intrebarile lor si sa le ascult raspunsurile. Dupa sapte zile de facut asta, m-am intors acasa, cu mintea si sufletul usoare si cu pielea arsa. Am lasat pe malul Mediteranei ultimele firmituri de amar, frustrare, oboseala, venin ce se mai gaseau in sufletul meu si tot ce era cu minus. Pielea mea a luat o nuanta ciocolatie care de fapt, indiferent cat de bine arata si cat de mult cautam noi sa avem un bronz frumos, uniform si cat mai intens, e piele arsa care, in curand, va cadea. Stratul de piele bronzata se va duce si va duce cu el invelisul meu din ultimul an, celulele epidermei se vor regenera si vor iesi la lumina altele. Invelis care, recitind unele din posturile de anul trecut, a adapostit mult zbucium... (am fost tentata sa continui cu „pentru nimic”, dar as fii facut o nedreptate... mi-au servit toate ce le-am trait - am aflat cine sunt: ce-mi place, ce nu-mi place, ce vreau, ce nu vreau, ce accept si ce nu, pe cine tin aproape, pe cine nu; pot parea multe revelatii pentru un singur an, dar asa simt). Comprim totul si decid ca, in ciuda faptului ca sunt acum rezultatul unui proces de igienizare interioara ce a inceput undeva pe la sfarsitul primaverii, cele sapte zile de vacanta sa fie cei sapte ani in care organismul se regenereaza, pentru ca ele au desavarsit procesul de a fi alta. „Alta” decat...? Decat cea din vara, din primavara, din iarna, din toamna trecuta... Fac sfarsitul acestei veri, a douazeci si cincea vara a vietii mele, revelionul meu. Inchei acum un an si sunt alta. Si iau cu mine doar cele bune.
Simt ca vine toamna si zambesc. O astept, e cel mai asezat anotimp. Asa cum spune Albert Camus “In the midst of winter, I finally learned that there was in me an invincible summer.”, asa simt eu ca, in mine, creste un anotimp invincibil... toamna, iarna, primavara, vara... nu conteaza. E anotimpul meu. Sper ca anul care incepe acum, sa nu-mi mai aduca in cale oameni care sa incerce sa ma convinga contrariul. Tuturor acelora le urez "Ramaneti cu bine". Cu un zambet pe buze, va spun farewell... LA MULTI ANI!!!

Friday mood

E vineri, e frig si asta e my mood... nostalie in forma pura:

Wednesday mood

Sa iasa fum alb, habemus numerus!!

Oh, da! Masina mea are identitate! Sa bem pentru asta... Dar, asa cum intotdeauna exista un "dar" (si nu vine cu funda, intr-o cutie mare)... a fost cu cantec, evident. Primele strofe vi le-am fredonat in postul "Pierduta in Romania, ma declar nula", acum revin cu ultima. Sa reluam, deci, firul epic de unde il lasasem...

... dupa ce am mai dat cateva ture pe str. Mihai Eminescu (care de la postul trecut si pana acum ma aflat ca se numeste str. Varful cu Dor, de fapt), doar ca sa mi se repete ca nu, nu au tabla, a venit si ziua cea mare cand am ajuns la Foto Studio, aveau deschis si!!!... aveau tabla!!! Nu mi-a venit sa cred, mi-a dat o lacrima, mi-am sters-o si am decis... daca tot am ajuns aici, daca tot am trecut prin tot stresul asta pentru o nenorocita de placuta de inmatriculare... faceti-mi DOUA placute! Just in case mai pierd una sau se duce vopseaua, faceti-mi doua! Adica, in traducere libera, nu vreau sa mai am de-a face vreodata cu voi! Platesc, ne intelegem ca le iau la ora trei. Perfect. Plec... ma gandesc o secunda: "Pentru ce Dumnezeu mi-am luat doua? Sunt exagerata uneori..." Fie, asta a fost my gut feeling, deci doua raman.
La ora trei, imi ridic placutele, frumoase si colorate si merg sa o montez pe cea din fata. Totul decurge conform planului, imi pune placuta pe fata, pe cealalta o pun pe scaunul din dreapta si pornesc spre birou, sa transform banii altora in banii mei, dupa cum spunea cineva din breasla. La primul semafor, imi atrage atentia placuta din dreapta... BH 8912 11/05...???!!!! 11/05??? NU!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! NU 11/05, ci 12/05!!!!!!!! Numarul meu de inmatriculare stiu ca e cu 12/05 in coada. Mi-au facut astia DOUA placute gresite... One thousand and one yellow daffodils, I will kill you until you die from it!! Pfffff. Prinsa in trafic, way pasted my boiling point, incerc sa aflu numarul de telefon a celor de la Foto Studio sa ii nenorocesc verbal in drum spre birou. In timp ce faceam asta, ajung la un alt semafor... ma intind dupa geanta de pe bancheta din spate, caut port document-ul, "unde Dumnezeu l-am pus...", il gasesc, scot talonul, se face verde, ma claxoneaza ala din spate, ma trimite in origini, ii spun si eu, nu ma repet un minut, pornesc... Pe bulevard, deschid talonul... BH 8912 11/05... 11/05??? 11/05?? Sunt bine placutele?........... Mi-au facut astia de la Foto Studio placutele bine si a gresit firma de leasing cand mi-a eliberat primele placute, acum TREI ani? De TREI ani umblu cu placute gresite?! NU CRED!!! NU CRED.... Scot telefonul, sun la firma de leasing... "E posibil sa-mi fi eliberat masina cu placute grestite?" ... Lenuta, prietena mea, spune: "Da..." I HATE YOU.
Asa ca, daca nu imi ascultam my gut feeling si daca nu eram the pompous little bitch i was cand am spun "faceti-mi DOUA placute", a doua zi as fi fost din nou la Foto Studio, sa cersesc tabla pentru inca o placuta de inmatriculare... si pun pariu ca o luam de la capat si la o saptamana dupa, ziarele ar fi urlat un headline absolut tragic...
Dar all's well that ends well... asa-i? Habemus numerus!!

Love is peace when peace is fragile

Fragile, melodia celor de la Poets of the Fall, e in ultimul timp, bijuteria mea muzicala... Pe langa faptul ca versurile te dezbraca si te lasa gol in mijlocul unei strazi aglomerate, imi trag sufletul pe linia melodica, iar vocea solistului mi se pare atat de calda si familiala incat sunt tentata sa adaug la postul Ameliei, Sleep Sweetie, ca Fragile ar putea, linistit, intra in cursa pentru titlul "The ultimate friendship song"... cu toate ca, la fel de bine, vocea aceasta calda si familiala ar putea fi a unui tata sau a unui frate, sau chiar a unui fost iubit, care poarta o discutie cu tine, incepand cu "...te cunosc, citesc prin tine, da jos masca, nu ma pacalesti..." Cum imi imaginez discutia asta? Pe o veranda la sfintit, o patura pe picioarele adunate sub mine si un pahar de vin in mana, rimel scurs pe obraji si o tigara in mana...

"You've been biting bullets all these years, i know. There beside yourself choking back tears
and you aced avoiding possibility when you made your bed upon the bittersweet.

Oh now don't you worry, there's no need to be sorry. There's still time to step lightly, cos the love you used to feel is still in there - it may be the faded photograph, but i know you care...
so don't hide. If you're scared i'm here to hold you, if you get lost i'm here to guide you. Love is peace when peace is fragile, love is all the good in you that still remains. Love is peace when peace is fragile.

You've been going out of way to agree, like you've been rubbing yourself all wrong just to be somebody elses genie, catering to your disasters every need, waiting to finally be set free. I said baby don't worry, life will carry, just take it slowly, cos the love you used to feel is still in there - it may be the faded photograph, but i know you care... so don't hide. If you're scared i'm here to hold you, if you get lost i'm here to guide you. Love is peace when peace is fragile, love is all the good in you that still remains, love is peace when peace is fragile..."

The importance of raising questions

Nimic surprinzator, eu si Amelia, fiindu-ne tragaci reciproc, am luat leapsa asezata de ea pe banca... Nu atat de mult pentru a da raspunsurile cat pentru a-mi pune intrebarile. So here it is:

Daca eram o luna… eram septembrie sau aprilie.
Daca eram o zi a saptamanii… as fi fost miercuri. Always meet you half way.
Daca eram o parte a zilei… as fi fost apusul.
Daca eram un animal marin… as fi fost Dorry, din Finding Nemo :)). Amnezica si artagoasa.
Daca eram o directie… as fi fost the road not taken.
Daca eram o virtute… as fi fost corectitudinea.
Daca eram o personalitate istorica… as fi fost Tito sau Mussolini. Regimurile absolutiste mi s-ar potrivi de minune.
Daca eram o planeta… sunt o planeta, in miniatura.
Daca eram un lichid… as fi fost sampanie rece.
Daca eram o piatra… as fi fost o piatra de rau. Daca tot e sa fiu condamnata la o existenta statica, macar sa fac tandem cu ceva esentialmente dinamic, apa.
Daca eram o pasare… as fi fost canar.
Daca eram o planta… as fi fost un arbore de sequoia.
Daca eram un tip de vreme… as fi fost o furioasa furtuna de vara, cu tunete asurzitoare si fulgere cataclismice ... sau o ninsoare linistita, cu fulgi care cad ca si cele mai fine pene.
Daca eram un instrument muzical… as fi fost pian. Cu siguranta as fii putut sa ma exprim minunat, cu bune si rele, fiind pian.
Daca eram o emotie… as fi fost nostalgia.
Daca eram un sunet… as face ca si chitara in mana lui Gary Moore, cantant
Parisienne Walkways.
Daca eram un element… as fi fost metal.
Daca eram un cantec… as fi fost Adagio for Strings, Samuel Barber.
Daca eram un film… n-ati intelege nimic din el. Si cu siguranta n-as fi un blockbuster, ci un indie.
Daca eram o carte… as fi vrut sa fiu scrisa de Marquez.
Daca eram un personaj de ficţiune… as fi barbat, cu siguranta.
Daca eram un fel de mancare… as contine oregano, rozmarin, cimbru si as fi servita pe un iaht pe Mediterana.
Daca eram un oras… as fi fost Roma, in perioada lui Iulius Cezar.
Daca eram un gust… as fi fost o combinatie de scortisoara si vanilie.
Daca eram o aroma… as fi fost trandafir de mai.
Daca eram o culoare… as fi fost albastru de Voronet.
Daca eram un material… cred ca as fi fost matase.
Daca eram un cuvant… as fi rostit in soapta, printre asternuturi.
Daca eram o parte a corpului… as fi fost inima.
Daca eram o expresie a fetei… as fi fost una amuzanta.
Daca eram o materie de scoala… as fi fost filosofia.
Daca eram un personaj de desene animate… as fi fost Jiminy Cricket.
Daca eram o forma… as fi fost regulata.
Daca eram un numar… as fi fost 8.
Daca eram o masina… as fi fost un Jaguar sau Porche 911.
Daca eram o haina… as fi fost de blana.
Daca...

Las si eu leapsa pe banca... Leeloo?

Cel mai fericit suflet

"Ce-mi iei de ziua mea? :D"
"Sufletul... :)) Nu, serios acuma, ce vrei de ziua ta?"
"Sufletul :))."
"Meu? E gol."
"Il umplem."
"Cu ce?"
"Cu vin bun, muzica, din astea..."
"Carti, filme bune, parfum..."
"Morning coffee."
"Lalele. Si mirosul de dupa o ploaie de vara."
"Picioare goale, iarba uda."
"Simfonia a 9-a."
"Poets of the fall."
"Christmas morning, marea la apus si toate animalutele din videoclipul alora de la Outkast, Ms. Jackson."
"Christmasy winter snow."
"Mamarute pe fire de iarba cu roua, furnici cu firmituri in spinare."
"Afterglow."
... miros de prajitura cu mere si scortisoara, la cuptor. Bath bubbles. Tango. Culoarea copacilor in indian summer. The rush of driving a fast car. A good laugh. Torsul unei pisici langa foc. Un pullover alb de casmir purtat iarna. A childs bubbly face. An honest embrace. Cer de vara cu stele cazatoare. Flori de camp, fluturi. Mirosul mamei. Un concert de pian. Curcubeu. Sampanie rece si capsuni. Feeling butterflies in the stomach. Montaigne russe. Asternuturi albe, proaspat spalate. Sunetul vantului prin frunzele unui copac. Matase pe piele...
..............................

One thousand and one yellow daffodils...

La majoritatea concursurilor de Miss, la proba "Personalitate", se pun candidatelor intrebari cum ar fii "cu ce cantaret/actor/scriitor/personalitate politica,in viata sau nu, real sau fictiv, ti-ar placea sa iei masa, sa porti o dicutie?"
Eu sunt sigura de un lucru. Mi-ar placea la nebunie un ceai dansant cu Freddy, miss Havisham si Captain Jack Sparrow. Nu m-as plictisi sub nici o forma. Dementia at it's finest!

Bijuteria mea muzicala de azi.